Mi-am cam neglijat blogul, și aș vrea să remediez situația, motiv pentru care am să purced la câteva mici schimbări.

Prima dintre ele, pentru care sper că nu vă veți supăra pe mine, este că nu va mai exista o rubrică dedicată întrebărilor. Vă datorez o explicație pentru asta: întrebările dumneavoastră sunt, în majoritatea lor, personale, multe și grave. Îmi lipsește timpul fizic de a răspunde la toate așa cum s-ar cuveni, și chiar când am timp, aș avea eu însumi de pus alte întrebări sau nevoie de mai mult timp să vă ascult, înainte să vă pot răspunde informat. Ceea ce nu se poate face în spațiul și timpul acestui blog, fără să îl transform într-un cabinet de consultații online, adică să mă angajez față de cel ce pune întrebarea într-o relație completă, medic-pacient.

Asta nu înseamnă că nu vom discuta în continuare. Întrebările dvs sunt binevenite, în contextul postărilor, la rubrica de comentarii. Și chiar dacă nu sunt în context, tot sunt binevenite. Doar că nu va mai exista rubrica separată. Continue reading “Câteva schimbări” →

Una dintre regulile de bază ale unui blog care se vrea de succes e periodicitatea însemnărilor. E mecanismul cu eliberare prelungită prin care autorul se insinuează în conștiințele cititorilor, ale căror atenție și memorie ar fi, după unii, din ce în ce mai precare, în era internetului social și a motoarelor de căutare. E valabil și dacă ești și medic în restul timpului. De exemplu, Lucian Mândruță îi sfătuia pe doctori să posteze zilnic pe blog, fără excepție, și de două ori pe zi pe facebook și/sau tweeter.

Nu sunt mulți medicii în stare să facă asta. Mie, de exemplu, nu prea îmi iese pasiența. Sunt câteva motive: în primul rând, medicii sunt (sau se presupune că sunt) oameni destul de ocupați. Mulți dintre noi, între familie și serviciu, în scurtele pauze care apar printre pacienți, nu prea mai suntem în stare să facem altceva decât să ne tragem răsuflarea. Eu unul încerc să ies nițel din cabinet, până afară, să văd dacă e zi sau noapte, dacă plouă sau dacă e soare.  Continue reading “Dificultățile unui blog medical” →

La câteva zile de la sinuciderea unui cunoscut chirurg de copii din Vaslui, alte două cazuri tragice ajung pe prima pagină, ale sinuciderilor studentelor venite din Franța să urmeze facultatea de medicină din Cluj. Lemonde acoperise deja subiectul acum o lună, și de acolo aflăm că încă două tentative, nereușite, avuseseră loc printre studenții din secția francofonă clujeană în primăvara anului curent.

Evenimentele au stârnit o reacție foarte promptă din partea Statului Francez, care și-a pus în mișcare reputatul aparat consular (poate cel mai bine dezvoltat din Europa) și a mobilizat o celulă de criză care în doar câteva zile a luat măsuri la fața locului (expertiză psihiatrică, înființarea unui hotline și a unei platforme online de prevenire și primă internvenție în riscul suicidar). Promptitudinea și eficacitatea intervenției ar trebui să fie o lecție pentru noi toți.

Cel puțin una din victime a lăsat mesajul clar că a făcut gestul din cauza imposibilității de a face față tensiunii profesionale și formative în Medicină. (Tatăl ei a pus deja bazele unei o asociații non-guvernamentale pentru sprijinul studenților francezi în străinătate.) Cazurile de la Cluj par să aibă o particularitate destul de bine definită: mulți studenți francezi (dar nici pe departe toți) au ajuns acolo după ce au eșuat repetat promovarea în anul doi la facultăți franceze de medicină, reputate de altfel pentru severitatea selecției și acribia, adesea criticată, cu care respectă un numerus clausus. Pentru acești studenți, integrarea Europeană oferă a doua șansă, a studiilor în străinătate. Nu știm dacă unii au crezut că medicina e semnificativ mai ușoară la Cluj decât la Paris sau Montpellier, și nu știm nici dacă chiar așa stau lucrurile. Așa că în textul de față eu nu o să mă ocup de context, ci o să amintesc ceea ce știam deja diainte.

Știm că ratele de suicid la studenții la medicină și la medici sunt semnificativ mai mari decât populația generală. Peste tot, nu doar în Franța, nu doar la Cluj, ci în toate mediile profesionale medicale occidentale. Continue reading “Suicidul la medici și mediciniști” →

Vinerea asta lucrez la Constanţa, şi trenul meu ajunge cu o oră mai devreme de începerea programului. Am avut timp aşadar să mă învârt pe străduţele rău-iubite ale peninsulei şi să mă opresc niţel să privesc marea, ca de obicei. Şi tot ca de obicei, în prezenţa mării gândurile îmi sunt neobişnuit de sonore şi limpezi, ca într-o cameră acustică. Priveam adineaori, aşadar, marea, sub o ploaie îngheţată, şi mă gândeam la apă ca arhetip al inconştientului. Apă dedesubt şi apă deasupra, graniţele se şterg şi poate de asta suntem aşa de atraşi de mare.

Inconştientul e un concept psihanalitic. Psihanaliza este o teorie despre oameni, însoţită de o practică de tratare a suferinţei, fondată de un faimos neurolog pe nume Sigmund Freud, şi dezvoltată în direcţii adesea divergente, arborescente, de foarte mulţi continuatori ai săi. A fost prima şcoală “oficială” de psihoterapie, prima psihoterapie-profesie, aşadar toate şcolile de psihoterapie îşi trag, pe undeva, seva din psihanaliză, chiar dacă unele sunt fundamental diferite ca dogmă de strămoşul lor.

Conţine teoria psihanalitică nişte adevăruri despre natura umană? Unii zic că da, alţii că nu, şi ambele tabere sunt destul de radicale în partizanatul lor. Există, de fapt, două tipuri de critici ai psihanalizei: unii care consideră că teoria psihanalitică poate fi corectată şi ameliorată (toţi dizidenţii care au fondat propriile şcoli de psihoterapie) şi alţii care consideră că, în ciuda faptului că psihanaliştii nu se consideră mistici de vreun fel, ba din contră, se aşează în continuarea liniei raţionalismului occidental, psihanaliza nu are niciun fel de valoare sau bază ştiinţifică, de niciun fel. Continue reading “Valoarea de adevăr a psihanalizei – o părere” →

Există generozitate adevărată? Sau există doar egoism mascat?

Unii oameni, cel puțin, au un comportament aparent generos pentru că ei înșiși au avantaje din comportamentul lor. Dar dacă avantajul preconizat depășește investiția, nu mai e vorba de generozitate, ci de profit.

Poți fi pseudo-generos pentru că asta îți aduce scutiri de taxe. Sau pentru că îți îmbunătățește imaginea, față de tine și față de ceilalți. Pentru că îți oferă o mai bună poziție, cel puțin simbolică, în grupul tău social. Pentru că te aștepți la o recompensă, dacă nu în viața asta, atunci în următoarea sau în viața de apoi. Dacă donezi sânge, vei avea transport gratuit și niște tichete de masă. Dacă dai pomană la oameni amărâți, poate ajungi în Rai. Sau pentru că pur și simplu te simți bine dacă ești generos, creierul tău secretă endorfine, modul naturii de a te condiționa să nu fii mereu egoist.

Sau poți să fii pseudo-generos de teamă. De exemplu, motivația pentru care ne plătim impozitele e mai mult teama de închisoare pentru evaziune decât un simț civic autentic. Sau poate ne temem de disprețul tradițional față de cei zgârciți – nimic bun nu s-a ales de Hagi Tudose, Scrooge sau Harpagon. Nimeni nu i-a iubit. Ne temem de absența iubirii, de singurătate, de perspectiva situației în care noi înșine vom avea nevoie de generozitatea celorlalți. Continue reading “Există generozitate?” →

Mulți oameni echivalează “tulburarea psihică” (de parcă ar fi doar una) cu un defect inerent al rațiunii. El nu ar avea nimic de-a face cu lumea și evenimentele din jurul tău, însă ar modifica percepția pe care o avem față de acestea, generând un fals. O halucinație în sensul larg al termenului. Pe scurt “e doar în capul tău”.

O mare obiecție a mersului la psihiatru, atunci când ar fi poate indicat să o faci, e formulată așadar astfel: “Dar eu nu sunt nebun, nu e doar în mintea mea, ce pățesc e din cauza celor din jur, a șefului/neveste/sistemului, etc. Ei sunt problema, nu eu.” La limită, accepți să mergi la doctor pentru că felul în care mediul te maltratează te-a îmbolnăvit, deci cauza, microbul originar, e tot în afara ta.

E vorba despre vechea distincție pe care și mulți profesioniști o fac, în lipsă de altă paradigmă mai bună, între suferințele “endogene”, “adevăratele boli”, cele mai misterioase, născute în abisurile ființei noastre și care nu au nimic de-a face cu exteriorul, și cele “exogene”, care sunt rezultatul agresiunii pe care mediul ostil o exercită asupra noastră. Continue reading ““N-am nicio boală, am necazuri reale” sau despre sofismul endogenie-psihogenie” →

Știți ce era aceea o „personalitate renascentistă”. Un dinozaur care avea cunoștințe vaste din domenii foarte variate, de fapt, însăși noțiunea de domeniu nu prea avea sens în acest caz. Nu existau limite stricte între medicină, astronomie și sculptură. Personalități renascentiste au continuat să existe mult timp după Renaștere, până relativ recent. Eminescu era una, ni se spune.

Astăzi, însă, specia e definitiv dispărută. Și asta, paradoxal, din cauza progresului cunoașterii. Indiferent ce subiect am aborda, în jurul lui se află deja prea multă informație. Omenirea s-a adaptat profesionalizându-se și superspecializându-se. Și în medicină a fost exact la fel. Profesia de medic nu mai există, s-a atomizat în zeci sau chiar sute de ultraspecialtăți. Ce legătură mai e acum între adictolog, coronoarografist, chirurgul piciorului și hepatolog? Amintirea distantă a bufetului de la subsolul facultății de Medicină, sau al celui de pe acoperișul Spitalului Universitar. Iar medicul generalist e foarte departe de a fi medic renascentist.

Poți să știi multe, sau foarte multe, într-un singur domeniu, și domeniile sunt din ce în ce mai înguste. În tot restul aspectelor vieții, trebuie să contezi pe alții. Desigur, azi informația circulă liber și distanța fizică dintre noi și cunoaștere e de câțiva milimetri, adică cea dintre piele și ecranul capacitiv al smartphone-ului. Dar asta te ajută la fel de mult cu cât ar fi util să fi foarte aproape de intrarea într-un imens labirint. Însăși sarcina de a afla pe cine poți conta necesită o expertiză a parte, e nevoie de cel puțin un specialist doar ca să-ți spună încotro să o iei. Continue reading “AntiRenașterea” →

Aparent, psihiatrul și scriitorul au multe în comun. Ambii explorează drumurile ramificate ale poveștilor omenești, în timp ce majoritatea restului lumii nu se aventurează dincolo de autostradă. ȘI la psihiatru, și la scriitor, poveștile vin de la sine. Există numeroase cazuri de psihiatri-scriitori, și nu mă refer la psihiatrii care scriu literatură de popularizare, ci la cei care scriu romane, poeme, scenarii. Mai e o asemănare, mai subtilă: și scriitorul, și psihiatrul, procesează povestea pentru a extrage din ea un fel de esență. Scriitorul face asta întotdeauna, chiar și atunci când e vorba de non-ficțiune și faptele sunt relatate, aparent, ca atare.

Și cu toate astea, cele două meserii sunt fundamental opuse. Scriitorul e la rândul lui un povestitor, el dă mereu mai departe. Psihiatrul nu poate face asta. El trebuie să rămână tăcut.  Continue reading “Psihiatrul și povestitorul” →

Problema disperării existențiale e că plasează omul în afara lumii.

La o întâlnire recentă cu un autor al unei cărți despre depresie, cineva a spus că, până la urmă, depresia e justificată. Marea mirare ar fi că există oameni care nu sunt deprimați. Asta pentru că, spunea vorbitorul, în ultimă instanță întreaga noastră existență în Univers este lipsită de sens, și că, în fața acestei supreme futilități, revolta este singurul răspuns sănătos mintal („Rage, rage, against the dying of the light”, că tot sărbătorim centenarul Dylan Thomas). Un alt invitat vorbea despre sistemul de iluzii pe care trebuie să ni-l fabricăm ca să suportăm acest adevăr, și că orice depresie este de fapt prăbușirea acestui sistem de iluzii.

Continue reading “Despre iluzii, sens și depresie” →

Am scris articolul de mai jos pentru numărul de astăzi, 13 iunie 2013, al revistei Dilema Veche, în cadrul unui dosar intitulat „Trăncăneala”. Așadar nu este un text psihiatric în sine. Vă recomand cu căldură întreg numărul, pune lucrurile mai bine în context.

Citisem mai demult, nu mai știu pe unde, despre un studiu conform căruia în Franța există mai mulți scriitori decât cititori. Nu contează dacă studiul e serios, nici dacă el a fost condus în Franța sau în altă parte. Rețin doar ipoteza sau cazul ei mai general: că în lumea civilizată s-ar putea să fi fost deja atinsă o masă critică, înghesuită toată pe scenă, în timp ce, în sală, publicul e neglijabil. Continue reading “Remedii pentru mahmureala de cuvinte” →