Alaltăieri, la HizzaPut, cu prietenul B.
Mi-am dat seama că probabil au uitat să-mi aducă cafeaua la sfârșit, așa că mă uit în jur după ospătarul căruia eram arondat teritorial. Puzderie de ospătari și picoli îmbrăcați în roșu, dar era imposibil să-mi aduc aminte de care dintre ei aparțineam.
Atunci mi-am adus aminte de ce nu îmi plac uniformele. Ele au avantajul că recunoști foarte repede funcția unui om, dar dezavantajul că îngreunează mult capacitatea de a ști sau de a ține minte cine e acel om. Nu mă refer la profunzimi ale cunoașterii interumane, ci pur și simplul la chipul omului respectiv. Nimic mai superficial și, în același timp, mai adânc, mai uman și mai revelator, decât fața cuiva. Pune-l în uniformă, și nu-i vei vedea fața decât cu un efort. Lipsit de față, omul e mult mai puțin om. Uniformele sunt dezumanizante. Desigur, nu e doar vina uniformei, e în primul rând a mea. Dar dacă eu, autodeclarat umanist și individualist, certificat psihiatru, nu rețin o față din cauza uniforme, cine poate? (Alții cu memorie vizuală mai bună, dar să nu divagăm.)

Sunt conștient că toți trebuie să ne dezumanizăm nițeluș ca să putem lucra. Cu fiecare competență, diplomuță, insignă, uniformă, devenim tot mai puțin indivizi și tot mai mult o rotiță funcțională. E ok, face parte din contractul social.

Dar nu-i puneți pe copii să fie și ei rotițe. Uniformele (pre)școlare au uriașe avantaje, poate cel mai mare e că copiii nu sunt obligați să învețe brutal despre inegalitatea social-financiară. Dar nici măcar asta nu contrabalansează dezavantajul dezumanizării de la o vârstă fragedă. Copii vor crește, vor căpăta competențe, adesea mai mult pe baza norocului și privilegiilor părinților și stratului social în care s-au născut decât pe merit și muncă, și vor fi însemnați cu parafa statutului și funcțiilor lor. Dar când vor fi mari. Lăsați-i deocamdată în posesia mutrițelor proprii.

Sunt psihiatru și lucrez în mediul privat. Într-o policlincă mare, cu tot felul de specialități, și într-o clinică mică, care se ocupă doar de probleme psiho-sociale. Nu sunt în relație contractuală cu CNAS. Acum șase ani, când am început să lucrez în privat, am vrut să fiu. Nu voiam să am doar pacienți care își permit să plătească consultația. N-am putut, atunci, iar mai târziu n-am mai vrut. N-am mai vrut când am înțeles cât de complicată, ambivalentă și conflictuală e relația asta. Cât de mult te transformi, din medic, în paznic al fondurilor. Cât de mult timp pierzi cu formalități și sisteme disfuncționale. Ce riscă „alianța terapeutică” dintre pacient și psihiatrul său, alianță care e deja un delicat labirint etic, de navigat pe vârfuri în jurul stigmei, prejudecăților, discriminării, impulsurilor alienante ale societății. Din păcate, psihiatria încă trebuie să aibă o componentă instituțională. Dar are neapărată nevoie de o componentă care numai instituțională să nu fie, de o zonă de încredere în care să nu conteze nimic altceva decât pacientul, nu birocrația, nu cerințele societății și angajatorilor, de locuri în care oamenii care au disperată nevoie de ajutor, dar nu au curajul să îl ceară, să poată apela oricând. Asemenea locuri sunt, e adevărat, un lux. Într-o societate cu adevărat civilizată, n-ar trebui să fie. În ce privește psihiatria și psihoterapia, CNAS ar trebui să deconteze serviciile și să nu se amestece în niciun alt fel. CNAS face deja mult rău pacienților care merg la psihiatru. CNAS permite, de exemplu, ca angajatorul să afle diagnosticul psihiatric al unui angajat, doar căutând pe google codul diagnostic de pe concediul medical. CNAS pune bețe în roate relației dintre medicii de familie și psihiatri, în moduri pe care le vom discuta, poate altă dată (suficient să zic că niciun medic de familie nu mai poate onora scrisorile medicale ale psihiatrilor care nu au contract cu CNAS). Asta e, asta sunt rigorile asigurărilor de sănătate peste tot în lume. Dar e departe de a fi o lume ideală.

De luni, lumea s-a mai îndepărtat de ideal cu încă un pas. Și așa era rău pe arătură. Și așa, știrile de tot felul erau din ce în ce mai delirante și anxiogene. În spiritul timpului, Dosarul Electronic de Sănătate a devenit obligatoriu de completat de către orice medic, indiferent dacă lucrează sau nu cu CNAS, din sistemul public sau privat, de oriunde în România. Continue reading “Abuzul electronic de sănătate” →

Niciodată nu mi-a plăcut istoria. Nici la școală, nici acasă, și cu atât mai puțin istoria adevărată, cea vie, care încă n-a fost scrisă în manuale, cărți de popularizare sau romane cu coperți lucioase și embosate. Istoria e psihologia unei entități decrepite și senile, sau a unui animal plin de instincte și fără lob frontal. Când e scrisă, e enumerarea unui lung șir de greșeli sângeroase, rareori întrerupt de câte o rază de lumină. Și nu-mi spuneți că dumneavoastră vă place istoria, că nu vă cred. Vă place acum, când, cum zicea François Hollande, ne bate iar la ușă?

Eu nu am păreri politice. Politica e o secțiune transversală prin istorie. Nu mă interesează prea tare de ce și cum a câștigat Trump (deși nu e prea complicat ). Mă interesează ce se întâmplă cu viețile și mințile noastre de zi cu zi, astăzi, mâine și la anul. Mai departe de atât, degeaba mă interesează, nimeni nu ne va lămuri.

De altfel, ăsta e primul efect. Viitorul s-a comprimat. Cea mai mare parte din el s-a volatilizat. Întrebarea din interviurile celor de la resurse umane, „unde te vezi peste 10 ani”, a devenit retorică. Suntem trași cu forța în prezentul continuu, cel al zorilor omenirii.

Așteptați-vă de asemenea să vi se trezească iar la viață instinctele primare, dacă nu erau deja treze. Niște instincte primare, și nu rațiunea, au câștigat alegeri și referendumuri în ultima vreme, iar instinctele comunică între ele mai eficace și mult mai contagios decât o fac conștiințele. Când sperii o pasăre, tot stolul decolează în aceeași clipă. Inimile vor bate mai repede, adrenalina și cortizolul vor curge, somnul va fi mai superficial. Țineți-vă bine de calmul rațiunii, vor fi turbulențe. Continue reading “Scurtă notă despre efectele istoriei moderne asupra psihicului omenesc” →

M-am născut în București. Mai mult decât atât, am rădăcini adânci în București. Nu am avut o „țară” cu bunici în spatele unui gard de uluci năpădit de mâna-Maicii-Domnului, cu păsări cotcodăcind ziua și cu liniște cosmică noaptea. Mereu a fost zgomot urban în jurul meu. Sunetul distant al pickhammerului îmi produce madlene de copilărie. Când eram mici, ne alergam unii pe alții pe maidan într-un mod aproape identic cu cel descris de Cărtărescu în „Mendebilul”. Era pe atunci o mahala cu case vechi și străzi pietruite, un embol de București interbelic scăpat în mod misterios de masacrul modernizării comuniste. Nu că ar fi fost o mahala civilizată, sau măcar curată. Erau doar două lucruri care o sfințeau: vecinătatea unor oameni iluștri care locuiau pe acolo, unii vii, la care toți se uitau cu gura căscată ca la niște miracole improbabile pe două picioare, alții morți, dar a căror amintire era palpabilă ca un om viu, și un tei enorm care umbea cu coronamentul un sfert de stradă și în care ne-am cocoțat toată copilăria. Pe vremea asta, ar fi sufocat cartierul cu parfumul lui.

Dar nu exista nici pe atunci un simț autentic al comunității. Ne știam vecinii din vedere, și vorbeam unii cu alții ca niște frați atunci când se tăia curentul, în nopțile toride în care mai bine stăteai pe afară. De îndată ce revenea electricitatea, ne întorceam fiecare la bula lui de lumină. Măcar pe atunci aveam scuza că erau vremuri în care erai mai în siguranță în ea și nu era bine să-ți verși oful te miri cui pe stradă, că nu știai cine te ascultă. Încă de pe atunci, Bucureștii erau un oraș profund traumatizat, o distopie întunecată. Dar eram copil și așa e omul, își aduce aminte cu nostalgie și tandrețe de primii lui ani, chiar dacă erau groaznici pentru toată lumea. Continue reading “Autocritică bucureșteană” →

“Atunci veți deveni semizei!” declamă chirurgul în sala plină de studenți. Se întâmpla acum câteva zile, la o întâlnire cu studenții la medicină, în care niște specialiști (cu mine printre ei) trebuiau să facă reclamă propriului domeniu medical.

Nu doar chirurgii cred despre ei înșiși că sunt semizei, e o opinie larg răspândită că a tăia corpul și abcesul rău din el e un act cvasi-divin. Nimeni nu crede așa ceva despre psihiatri, slavă Domnului (adică Chirurgului Originar). Ce crede lumea despre noi, pot doar să bănuiesc, sau puteți să-mi spuneți domniile voastre.

Într-un anume fel, chiar așa este, deși nu în felul demiurgic și salvator la care ne gândim deobicei la divinitate, ci într-unul mai vechi, mai aproape de miturile primitive.  Continue reading “Niște semizei” →

Într-una dintre cărţile noastre de psihiatrie, autorul relatează următoarea anecdotă: e vorba despre un bărbat de 65 de ani, care în tinereţe suferise de tulburare de panică. Pe la ceasurile mici ale unei nopţi, se trezeşte brusc,  transpirat din cap până în picioare, are o durere în piept, simte cum inima îi bate haotic, că n-are aer, că îl ia cu leşin. Cheamă ambulanţa, e dus la un spital unde, în urma testelor, i se comunică vestea proastă: “Aţi făcut un infarct”. “Slavă Domnului! – răspunde uşurat bărbatul. Credeam că mi s-au întors atacurile de panică!”

Tulburarea de panică este o problemă autentică de sănătate. Nu este o fantezie, nu este un produs al imaginaţiei celui care suferă de ea, nu ne-o “inducem singuri” gândindu-ne la prostii. Când ai un atac de panică, să suni la 112 este un reflex corect. 

Mai întâi, pentru că nu ai de unde să ştii sigur că e chiar un atac de panică. Nici măcar psihiatrul nu are un test patognomonic pentru atacurile de panică, cel mai adesea trebuie excluse alte probleme.

Mai apoi, pentru că atacul de panică însuşi este o urgenţă autentică. El este o suferinţă majoră, insuportabilă, care îşi cere rezolvarea imediată. Continue reading “Atacul de panică este o urgenţă” →

„Psihopatie” e un termen vechi care desemna tulburările de personalitate. De fapt, însăși sintagma „tulburări de personalitate” începe să fie cam veche, dar „psihopatie” e o fosilă. Ciudat, ruda sa, „psihopat”, se bucură de un nebănuit succes modern în mainstream. Are o legătură doar marginală cu ansamblul tulburărilor personalității. Îl întâlnim mai ales în filme americane pseudorealiste, cum ar fi serialul „Dexter”, dar și în bestsellere de nonficțiune sau psihologie distractivă (cum e „The Psychopath Test” a lui John Ronson). Psihopatul e deja o vedetă.

La origini, termenul a fost mai ales unul medico-legal și se aplica acelor criminali care în mod limpede nu erau „normali”, pentru că, nu-i așa, ce om normal poate ucide sau viola cu sânge rece, însă nu auzeau voci care să le ordone să ucidă, nu aveau epilepsie temporală, nu erau sub influența halucinogenelor, aveau, așadar, discernământul faptelor lor și răspundeau pentru acestea în fața legii. La început, psihiatrii vorbeau de „agenezie morală”, sau „nebunie morală” (zicea James Prichard în 1835), ca și cum omul ar avea un organ al moralei undeva în corp, care, din motive necunoscute, fie e defect, fie nici măcar nu s-a dezvoltat, a rămas un vestigiu atrofic. Mai aproape de zilele noastre, se postulează că psihopatul un om incapabil de empatie. Noi, „normalii”, am fi capabili de empatie în fiecare minut al vieții: chiar dacă nu dăm pe dinafară de generozitate sau înțelegere, avem intuiția imediată că persoanele pe care le întâlnim sunt și ele oameni, cu conștiință, sentimente, dorințe. Psihopații nu simt așa ceva, deși pot învăța și înțelege lucrul ăsta la nivel rațional, superficial. El e așadar lipsit de scrupule, din moment ce oamenii sunt pentru el doar obiecte utilizabile sau aruncabile la gunoi. Continue reading “Mitul psihopatului” →

Din campaniile și contra-campaniile din presă cu privire la medici (revin ciclic), impresia ce se degajă e că suntem toți (medicii) niște devianți. Nu neapărat în sensul psihiatric, deși și așa, ci mai curând social și moral. Niște House MD pe deasupra șpăgari. Când nu primim câte 1000 de euro pe zi fără de care nu ne sculăm din pat, suntem niște apostoli blestemați cu mintea scrântită. Când nu suntem martiri-martori ai suferinței umane, suntem niște cinici ce profită copios de pe urmele ei. Dezbateri acerbe pe forumuri ard: da domnule, au dreptul la șpagă, că salariile sunt mici, cum să reziști altfel într-o asemenea mizerie, nu domnule, își bat joc de noi, pacienții, murim cu zile în timp ce ne țin pe la ușă, dacă nu le dai nici nu se uită la tine.

Eu nu mă recunosc în portretul medicului din ziarele de zilele astea. Nici în cel al chirurgului care pune condiția șpăgii, nici în cel al mucenicului sclipitor zugrăvit uneori. Și știu că nu sunt vreo excepție. Suntem foarte mulți oameni normali în branșă.

Ce înseamnă un medic normal?

Înseamnă că putem să nu luăm ciubuce și exersăm permanent această capacitate. Neluatul de ciubuc nu e neapărat o anomalie în contra cutumei. În anumite locuri (spitale mari și mici), ciubucul e o presiune culturală, nu iei, ești un excentric, dar global nu e așa. Pe mine nu mă presează nimeni să iau ciubuc, deși e adevărat că nici nu prea mi se oferă.
Nu dintr-o paranoia masochistă nu luăm noi ciubuc. (Nu mi-aș permite să îi judec, dintr-un punct de vedere moral superior, pe cei care iau ciubuc, de altfel. Știu bine că mulți „n-au încotro”. Îmi permit să judec cutuma, cultura, însă.) Ci pentru că ne-ar fi groaznic de jenă, probabil pentru că așa am fost crescuți, să ne fie jenă de asemenea situații. N-am ști nici cum să reacționăm, nici ce se vrea de la noi: cum onorezi o înțelegere în care nu se specifică obligațiile, dar așteptările sunt enorme? Așa că nimerim în locuri în care plata informală nu e placa turnantă a actului medical, iar locurile astea sunt destule. Continue reading “Cum se descurcă un medic obișnuit” →

Nu ești deprimat, dar ești cam apatic. Următoarele șapte lucuri pe care le poți face ca să ieși din apatie sunt de bunul-simț elementar al minții cocoșului. Sunt convins că le știai și tu.  Dar poate dacă ți le zice un doctor, o să te gândești a doua oară la ele.

 

1. Mai renunță la rutină.

Rutina e un narcotic periculos. Îți dă impresia că ai nevoie de ea, că fără ea viața ta e haotică și imprevizibilă, cu tot felul de pericole așteptând după fiecare colț să te muște de posterior. Și vai, din păcate ai pe undeva dreptate. Dar rutina îți amorțește simțurile, te face imun la frumusețea ubicuitară a lumii! Uită-te la fețele oamenilor în tramvai, dimineața spre serviciu: sunt fețele oamenilor intoxicați de rutină. Așa arăți și tu.

Acuma nu zice nimeni să arunci totul pe geam, să-ți dai demisia și să pleci într-o aventură hollywoodiană la Las Vegas. Dacă ai face așa, s-ar chema că ai avea un episod maniacal și ai necesita probabil tratament. Nu. Rutina poate fi schimbată discret și subversiv: schimbă des traseul către casă. Privește răsăritul într-o zi de miercuri. Oprește la librăria engleză și cumpără o carte cu poemele lui Philip Larkin și citește din ele stând jos la grătarul cu manele din Piața Matache, unde trebuia să te duci doar ca să cumperi prune. Stai o noapte întreagă treaz ca să scrii o povestire SF. Cumpără-ți o chitară (second-hand). Ia-ți soțul/soția de la serviciu și du-o la cină pe malul mării (azi trenul face doar 2 ore până la Constanța). Observă micile detalii, gândacii roșii, florile verii târzii, rufele colorate agățate la uscat. Fericirea vine cel mai des întâmplător și durează câteva clipe: e foarte ușor să o ratezi. Continue reading “Șapte lucruri care te vor face să te bucuri mai mult de viață” →