„Azi e ziua mea!” a exclamat fiica mea cea mică, cu zâmbetul pe buze, când s-a trezit. N-are încă trei ani. Zice că e ziua ei în fiecare dimineață, de la 1 iunie încoace. Știe că, de fapt, nu e ziua ei, nu e nici aniversarea, nici 1 iunie, nici onomastica. Pur și simplu îi place să zică treaba asta. Și, pentru ea, nu e o amăgire, nici măcar un răsfăț, ci adevărul.

Un adevăr simplu, pe care îl pierdem undeva pe parcurs, unul dintre nenumăratele oboluri pe care le plătim pentru ca să ne putem aminti trecutul și să putem prevedea viitorul, și astfel să stăpânim Pământul. Un adevăr pe care îl putem conștientiza, rațional. Putem să înțelegem că nu avem decât clipa prezentă, că trecutul e o poveste inventată, iar viitorul e o iluzie. Dar ideea asta nu ne mai invadează instinctele, nu mai sălășuiește în conștiința noastră așa cum o făcea când aveam trei ani. Ba din contră, e un clișeu, o prejudecată, o mâncare sleită. Un slogan pentru băuturi carbogazoase și telefoane mobile.

Mi-aduc aminte de ultima zi dintr-o vacanță de vară, nu mai știu care dintre ele, dar nu eram prea mare. Am ieșit afară și am început să bat mingea, decis să profit la maxim, cu fiecare bătaie ritmică, de ultimele grăunțe de libertate. Dar nu mi-a ieșit: nu mă puteam gândi decât că mâine urma să înceapă școala, că vacanța s-a terminat. Din momentul în care începi să faci efortul de a apuca clipa prezentă, știi deja că încercarea ta e sortită eșecului. Te agăți oricum de ea: „carpe diem” e un imn al disperării. 

Putem să ne amăgim cu rutina ciclurilor. După ce se termină și ultima vacanță mare, rămân sâmbetele și duminicile. Fiecare zi, fiecare săptămână se aseamnănă cu cea precedentă, astfel avem iluzia că nimic nu se pierde și totul se întoarce. Fata mea cea mică, pentru că de abia de la toamnă va merge la grădiniță, nu are nevoie de un asemenea artificiu. Ea știe că ziua de față e a ei. Fără eforturi și fără tactici speciale.

Noi, copiii mai mari și adulții, ne repetăm mantrele noastre de oameni obișnuiți, gesturile mereu la fel, felul identic în care turnăm cafeaua în ceașcă în fiecare dimineață. Cu ajutorul lor, timpul trece mai ușor, nu ne mai calcă pe inimă cu atâta vigoare, alunecă cu mai puține turbulențe. Încetăm să mai trăim într-o zi anume. Ne retragem într-un interval difuz, într-o „eră”, delimitată doar de mari cutremure, evenimente fericite, sau, mai des, nenorociri.

Visăm la o zi a noastră, dar de cele mai multe ori nostalgic, ca mine acum, sau poate cu speranță. În trecut sau în viitor. Într-o poveste inventată sau într-o iluzie.

Sau în zâmbetul unui copil de nici trei ani.