Laurențiu m-a întrebat demult, într-o emisiune, cum arată cabinetul unui psihiatru. A trecut multă vreme și de abia acum răspund. Nu mi se pare nimic interesant la cabinetele în care lucrez, însă, din afară, probabil că arată ca niște cutii misterioase pe care mai bine nu le deschizi… Așa că hai totuși să le deschidem, să se aerisească și ele nițel și să vedem că nu e nimica de speriat.

De fapt, niciunul dintre spațiile mele de lucru nu e cu adevărat al meu. Mi-au fost repartizate, și de-a lungul timpului am tot fost mutat.

La început de tot, aveam un cabinet mare și frumos. Era un cabinet medical tipic, cu chiuvetă, pat și instrumentar, și mobilă de PFL, în care lucram mai mulți medici. Dar avea niște ferestre mari, care dădeau spre un parc și un lac. Țipetele pescărușilor și măcănelile rațelor acopereau uneori zgomotele traficului. Și chiar sub ferestrele cabinetului era terasa unui restaurant, iar vara mirosul de mici și fripturi stârnea pasiuni uitate în centrii apetitului din creierul meu.

Miercurea, mergeam la altă policlinică, în buricul târgului, la ultimul etaj al unui bloc nou. Tot ferestre mari, dominate de priveliștea bisericii Sf. Spiridon, mereu ticsită de studenți la teologie, credincioși și numeroși cerșetori care își împărțeau atenția între ieșirile din lăcașul de cult și cea a policlinicii, două treceri foarte importante în care caritatea oamenilor și gândul lor la veșnicie ar putea fi momentan stârnite din ascunzișurile lor întunecoase. Înăuntru, cabinetul era tot foarte medical, nimic psihiatric în el, pentru că și el era împărțit. Mâncam pe șest în el pufuleți (nu e voie să mănânci în cabinet) cumpărați de la alimentara de jos, unde stăteam la o mare coadă de studenți bărboși la teologie care făceau mișto de manierismele profesorilor lor, cum fac studenții dintotdeauna.

Treptat, am fost mutat în cabinete tot mai mici, pentru că psihiatria nu are nevoie de pat, ecograf sau vreun alt instrument voluminos. Doar de creierul medicului, care nu e deloc voluminos. Așa se face acum că îmi petrec majoritatea timpului într-o cutiuță fără ferestre de niciun fel, iluminată doar de aurora glacială a becurilor economice. E un pic mai mică decât o cameră de cămin. Multă vreme a fost doar a mea, un lux cu care îmi făceam invidioși colegii, dar acum lucrăm patru medici în ea. Doar eu sunt psihiatru, și doar amprenta mea e cu adevărat proeminentă aici. Cabinetul conține, pe lângă biroul și raftul de pfl, chiuvetă și 2 scaune, unul rotativ, unul nu, tot felul de mărturii ale felului meu dezordonat de a fi. Pe ușa de sticlă, am lipit două abțibilde din alea electrostatice, unul cu iepurașul de Paști, celălalt cu moș Crăciun, ambii pe biciclete (și eu sunt biciclist), primite cadou în ocaziile respective. În efortul de a-mi ameliora cât de cât amotsfera, doamna asistentă șefă mi-a adus și două tablouri de la Ikea care chiar ajută. Sunt tablouri cu flori presate, pe unul scrie „Love”, pe celălalt „Hope”.  Așa închisă cum e ea, cutiuța asta e preferata mea, nu din alt motiv decât acela că în ea îmi petrec o mare parte din viață, și așa sunt oamenii, se atașează de habitatele lor. (Nici domicilul meu nu e cum mult mai mare, dar are ferestre.) Pot să îmi pun muzică „clasică” în ea, fapt destul de enervant pentru cei din jur, suspectez.

În alte zile, lucrez într-un cabinet destul de luxos, tot în centru, în altă clinică, de data asta una dedicată „problemelor psi”. Nu e al meu, cred că a fost destinat psihoterapiei. Are 2 fotolii, o canapea și un scaun de răchită. Deasupra unei mese micuțe e un tablou foarte mare, cu niște valuri înspumate. Eu mi-am ales ca loc fotoliul de lângă masă, iar pacientul, o dată intrat, are de ales între scaun, fotoliu și canapea. E ca un test, sunt de fiecare dată curios ce va alege pacientul, deși nu îmi dau seama ce semnificație ar putea avea testul ăsta. Nu mă simt foarte confortabil în cabinetul cel frumos, în ciuda fotoliilor adânci și a faptului că nu e niciun birou între mine și pacient (un lucru deștept!). Poate pentru că nu sunt obișnuit cu lucrurile frumoase.

Marțea, lucrez într-un cabinet într-o clădire nouă de birouri. Foarte postmodernă amplasarea, la jumătatea distanței dintre un mall și o mânăstire nouă. Clădirea e aseptică și reglementată la milimetru. Geamurile mate nu se deschid, și nu ai voie să deschizi prea multă vreme ușa, că vin paznici și te apostrofează. Nu am voie să-mi las bicicleta nicăieri în altă parte decât în rastelul meschin special amenajat. Prima oară, nici n-am observat-o, mi-am legat Pegasul de un stâlp, și serviciul de pază a trebuit să se mobilizeze și să caute peste tot infractorul, până să mă găsească. Ah, dar pe dinăuntru, policlinica e frumoasă. Cabinetul e de departe cel mai luminos dintre toate. Nu se deschid geamurile, sunt și mate, dar ocupă în întregime doi pereți din cei patru. Iar restul policlincii, altfel steril și aseptic cum era de așteptat, a fost decorat discret de o colegă doctoriță. Nu era obligația ei să o facă – eu n-aș fi făcut-o. Dar a făcut-o, pe ici pe colo, suficient cât să se vadă că aici lucrează oameni, nu roboței. O felicit călduros.

Două vineri pe lună, lucrez la Constanța. În vechea clădire a Poștei, la doi pași de Mare. Cabinet tot medical tipic, cu nimic diferit de un cabinet de medicină internă. Ca de obicei, medicul stă într-un scaun rotativ, pacientul, nu. Simbolistica puterii nu e prea discretă, chiar dacă e inconștientă. Geamul, din păcate, nu dă spre mare, ci invers, spre vest. Dar marea, dacă asculți cu atenție, se aude. Și briza de iarnă, fără oprire. Și chiar în spatele clădirii se vinde bragă.  În pauze, pot să cobor, să sorb lichidul dulce fermentat, să înghit lacom aerul sărat și să zâmbesc liniștit.

Nu știu dacă va veni ziua în care voi avea un cabinet doar al meu, făcut cum vreau eu. Nici măcar nu știu sigur dacă îmi doresc asta. Medicina e esențialmente un serviciu, în sensul propriu al termenului. Jurăm, după Hipocrate, să servim omenirea. Nu e nimic în neregulă nici cu a fi propriul tău patron, doar că nu știu dacă sunt în stare, sunt total nepriceput în finanțe și antreprenoriat.

Dar dacă aș fi, mi l-aș face așa:

O încăpere mare cât o sufragerie, de exemplu 4 x 4 metri. Cu ferestre care se pot deschide și prin care să se filtreze discret zgomotul orașului, al cărui suflet suntem, vrem nu vrem. . Fără perdele, de preferință. O masă și două scaune, obișnuite, de lemn. Nerotative, necapitonate. Covoarele sunt oricum împotriva reglementărilor, mi-ar plăcea să am o podea de scânduri de lemn, dar poate că ăsta e moft. Nu mi-aș pune bibliotecă, deși probabil că aș avea o cutie cu cărți, într-un colț. Poate câteva reproduceri după Grandville pe pereți, pentru că îmi place mult umorul lui. Mici, să le vezi doar dacă vrei, de aproape. Aș vrea și niște ceai negru, dar sanepidul nu m-ar lăsa.