Bine că m-am făcut psihiatru în secolul în care omenirea s-a hotărât să înnebunească din nou.

Pitiți prin spitalele și cabinetele noastre, noi, psihiatrii, am ratat ocazia de a vedea că psihozele sunt contagioase și difuzează printre oameni. Și încă ne e teamă să recunoaștem asta, pentru că suntem prea înțepeniți în pardigma noastră bio-medicală, care ne slujește cu credință, dar care își vede azi iar depășite limitele. Ce-o să facem, o să dăm cu antipsihotice în populații întregi de oameni, doar pentru că cred că vaccinurile sunt otrăvuri? Eu cred de exemplu că armatele sunt o aberație: ce fel de om să fii să te duci, la ordinele unor psihopați la spectrul extrem al psihopatiilor, să împănezi corpurile altori oameni cu moarte? Și totuși, soldatul în sine nu e nici psihotic, nici psihopat, chiar dacă face parte dintr-un grup al cărui numitor comun e psihoza și psihopatia. Cum explicăm treaba asta doar cu receptori de dopamină, gene defecte, atrofie de hipocamp? Oare neuronii-oglindă din capetele noastre pur și simplu mimează comportamentul neuronilor defecți din capetele celor pe care azi îi vedem pe toate canalele de știri?

The lunatics are in my hall
The paper holds their folded faces to the floor
And every day the paper boy brings more

îi zise copilul mamei

în timp ce era lăsat

la poarta grădiniței

Sunt un fel de meloman amator. Ascult de multă vreme muzică „serioasă”, ceea ce unii numesc „muzică clasică”. Am început să o fac de când aveam 18 ani și, într-o seară, am auzit la radio Simfonia a 4-a de Gustav Mahler. De ce tocmai Mahler, de ce tocmai atunci, nu știu, cert e că nu m-am putut desprinde de radio și că muzica aia m-a lovit în plin. Aproape că mi s-a făcut rău de la starea ciudată de imponderabilitate pe care mi-a dat-o.

În studenție eram tot timpul la Sala Radio și la Ateneu, scotoceam librăriile și pe buchiniștii de la Universitate în căutare de discuri (pe atunci nu aveam internet streaming la îndemână), am citit mult despre istoria și teoria muzicii, și mi s-a deschis o uimitoare poartă culturală. Viața mea e mai bogată de când ascult marea muzică.

Totuși, mi s-a mai întâmplat doar foarte rar să mă simt cum m-am simțit în acea seară alături de Mahler. Concertele bune mă mișcă și mă entuziasmează profund, dar acea specie de răspuns fizic și emoțional e rar. Odată l-am trăit la un concert modest de Mozart, într-o stagiune de buzunar la Muzeul Bucureștilor. Mi s-a întâmplat în mod surprinzător adineauri, la cabinet, într-o scurtă pauză între doi pacienți. De la calculator se auzea o Suite Anglaise de Bach în interpretare lui Wilhelm Kempff, mă întinsesem pe canapea încercând să-mi adun gândurile după ultima consultație, șii am fost invadat de un sentiment acut de fericire copilărească. Parcă eram la începutul vacanței mari. A durat doar câteva secunde, a fost sigur în legătură cu muzica, pentru că am recunoscut efectul, ca și cum fiecare notă pică unde trebuie, ca și când Kempff nu mai era o înregistrare, ci era iar viu și cânta, nu la pian, ci direct la clapele minții mele. Ca și când totul e în deplin echilibru.

O astfel de stare nu durează mai mult de un minut, și mi se întâmplă poate o dată pe an, mai rar de când sunt atât de ocupat și părinte și nu mai ajung la concerte. E mereu un dar. Și mi se întâmplă doar cu muzica clasică.

Nu știu de ce școala nu e prea preocupată de muzică. Copii învață chestii sofisticate de teoria literaturii, dar în ce privește muzica, rămânem majoritatea analfabeți. Ca dovadă că melodiile care ne plac (nu știu, să zicem George Michael) îi plac și unui copil de 3 ani. Sunt extrem de simple, aceleași câteva acorduri, aceleași ritmuri puternice. Ca atare, și emoțiile pe care muzica pop le suscită sunt foarte simple. Uneori brutale, intense, cathartice, dar simple. Nimic subtil.

Sunt teorii și dovezi care zic că omul era o ființă muzicală dinainte de a putea vorbi. Fluierele neolitice din os apar odată cu primele semne primitive de cultură. Homo neanderthaliensis cânta probabil la fluier. Copiii se nasc muzicali, și comunică mai muzical în primul an de viață (plânsul și râsul sunt forme instinctive de muzică) și sunt foarte sensibili la muzică. Nu degeaba talentul muzical trebuie cultivat la vârstă cât mai mică; dincolo de un anumit stadiu de dezvoltare al creierului e mult mai greu. Regret mult că nu am învățat muzică, un instrument, când eram mic…

Dar cumva, în societatea contemporană, ne atrofiem simțurile muzicale. Muzica e o mare industrie, dar o industrie de junk-food imediat vandabil. Și mie îmi place junk-food-ul uneori, dar alteori vreau ca masa mea să fie o sărbătoare.

Și cred că, dacă muzica a avut cândva un rol foarte important în legăturile dintre oameni, am pierdut mult abandonând-o. Nici nu ne mai putem întoarce la o omenire muzicală. Pentru oameni, muzica va fi mereu vioara lui Ingres, destinul ratat, dar încă ceva pasionant și important și apropiat ființei noastre, o poartă secretă către lucruri din noi pe care nici noi nu le știm și care nu pot fi puse în cuvinte.

Trebuie să avem grijă de portalul ăsta, să îl creștem, să îl frecventăm, să îl dezvoltăm. Din când în când, ne va duce în călătorii uimitoare.

Am apărut brusc, acum patruzeci și aproape trei ani, într-o mahala bucureșteană obișnuită, ferită prin cine știe ce minune de demolările ceaușiste. În anii 80, mahalaua aia ducea un fel de viață post-apocaliptică tihnită: dusă de mult gloria ei interbelică, cu câțiva gentilomi bătrâni și bârfitori, cu un mic și umil clănuleț de interlopi cuibărit în ograda celei mai vechi case de pe stradă, îmbăiată într-o permanentă și atemporală lumină portocalie de care te fereau cei câțiva tei vechi. Piatră cubică vălurită pe jos, reverbere cu pălărie.

Pentru păcatele mele, n-am reușit să plec prea departe de mahalaua mea matriceală, deși, într-un fel, a plecat ea de lângă miine. Și din mine. Ce n-a reușit Ceaușescu a reușit capitalismul sălbatic și boom-ul imobiliar; vechile case, unele chiar monumente istorice, au fost puse la pământ ca să facă loc unor uriașe blocuri de sticlă. Printre ele, au venit noii locuitori, mult mai bogați decât cei câțiva rămași din cei vechi. La colțul străzii se află acum nu mai puțin de șase-șapte localuri hipstero-gastronomice, ciorbălării, chiftelării, sarmalării, Chez François, un bar de vinuri, trei florării de lux, prăvălii de quiche lorraine și cofetării „cu dichis”. Mașinile sunt mereu parcate acolo pêle-mêle, burghezii shabby-chic stau ciucure cot la cot cu băieții de la Glovo. Diminețile sunt sufocate de trafic, copiii sunt aduși la școală în mașini uriașe, stând cuminți la coadă pe toate bulevardele adiacente. Urmașii interlopuților sunt acum parcagii în zonă. Mahalaua are iar un moment de glorie.

Eu și ai mei am fost, și atunci și acum, niște străini, nimeriți aici din întâmplare, mereu spectatori la peisajul viu din jur, dacă nu cumva suntem toți mahalagiii niște rătăciți, fiecare în lumea lui, nu vorbim între noi, doar împărțim același spațiu înghesuit balcanic, care urăște că e balcanic și se visează Paris. E ciudat, am petrecut patru decenii, cu scurte interludii, aici, și tot aștept să găsesc o casă care, de fapt, încă nu a fost construită.

Îmi e foarte greu să explic de ce m-am făcut psihiatru. Știu că e o alegere veche, am intrat la facultate cu ideea asta în cap. O parte explicată de mediul în care am crescut, de faptul că mama mea, profesoară de limba română, era interesată, printre altele, și de psihologie, și rafturile erau pline de autori clasici ai domeniului. E și o măsură de fascinație narcisică: la urma urmelor, „psihic” vine dintr-un cuvânt grec care a fost folosit și în sensul de „oglindă” (vezi pictura omonimă a Berthei Morissot). Între timp, auto-curiozitatea mea a scăzut considerabil. E și atracția pentru povești. Când eram în clasa a 2-a, am avut o lungă perioadă în care, lăsat singur acasă, nu îmi mai făceam lecțiile, preferând să citesc cărți aiurea de prin bibiliotecă; preferam teatrul, fiind compus doar din linii de dialog, și cred că dialogul narativ m-a atras din copilărie.

Dar mi-am ales psihiatria și din teamă. Mi-a fost teamă să devin chirurg. Nici nu m-am apropiat de ideea asta vreodată, deși era o opțiune validă în facultate. Nici prin cap nu mi-a trecut să desfund artere coronare. Și în general, profesia medicală, cea în care chiar pui mâna pe om, mi-a inspirat un respect vecin cu groaza. Mi-a lipsit aproape cu desăvârșire și spiritul competitiv foarte tipic breslei noastre. Și, oricât de otrăvitor ar fi, indispensabil în același timp: trebuie să te străduiești să faci cât mai mult bine, deci să fii cât mai bun, când miza e atât de mare. Mi-am imaginat, la un moment dat, că psihiatria va fi o ramură ceva mai confortabilă, cu riscuri mai mici, mai mult timp de gândire, mai mult spațiu de manevră. Desigur, și cu satisfacții mai mici. Mă înșelam teribil, desigur. Dar pe atunci, în tinerețea mea timidă, a contat și prejudecata asta. Cum spuneam deunăzi, mi-am trăit și îmi trăiesc viața într-o oarecare frică permanentă, care mă ține în ape superficiale, în care mi se pare că nu risc să mă înec.

Probabil frica m-a împiedicat și să fac o școală de psihoterapie. Tot o frică prost plasată: într-un fel, viața mea ar fi fost mai ușoară dacă mă ocupam de asta.

Momentul decisiv al alegerii specialității a fost altul, totuși. A fost prima dată când m-am întâlnit cu o persoană psihotică. Era o psihoză foarte acută, foarte floridă, cu o producție delirantă uimitoare: o tânără aflată în plin episod maniacal, care vorbea cu îngerii. Acea angelologie complexă și afectivă pe care ne-o relata, studenți fiind, fără nicio frână, cu mare debit și în mare cantitate, acea unire dezastruoasă a instinctelor bazale cu sublimul care o adusese în spital, m-a făcut să cred că în studiul rănilor deschise ale minții trebuie găsit pe undeva răspunsul la întrebarea naturii umane.

Mi-e astăzi mai rușine de interesul meu „intelectual” pentru psihoză decât de frica cu care mi-am făcut alegerile. Am învățat extraordinar de mult în anii care au urmat, și foarte puțin din cărți, mult mai mult din întâlnirea cu oamenii. Nu am fost un tânăr înțelept, și mi-e teamă că nu sunt înțelept nici ca adult, dar acum măcar sunt în stare să-mi recunosc ignoranța în care mă mișc, dezorientarea, motivațiile egoiste. O fac și cu o oarecare autoindulgență, sunt blând cu mine așa cum, cred, sunt blând cu toată lumea. Mi-e aproape imposibil să mă supăr pe oameni, nici când fac lucruri groaznice, nici când sunt meschini, pentru că știu că aproape orice faptă rea are o suferință sau un deficit în spate, care o scuză, o face inteligibilă. Nu-mi place omenirea în ansamblul ei, dar cred că am căpătat o mare compasiune pentru ea, atât că mă ține propriul meu suflet mic.

Sper că o să îmi ierți, cititorule, accesele astea de mărturisiri inutile și bătrânicioase. Mi-e frică uneori și când le scriu, mi-e frică că o să știrbească încrederea pe care atâția oameni și-o pun în halatul meu alb, invizibil, dar mai real decât alte lucruri, mai materiale.

Mi-e destul de teamă în ultima vreme
Că toamna îmi arde lăuntrul mocnit
Deși ar mai fi careva să mă cheme
Că-s deja cenușă pe ziduri mânjit

Pomii sunt gheare cu zdrențe de lună
Dangăne clopotul cât e de gol
Trag prin cenușă cu bățul o rună
Și vrabia moartă se-ntoarce la stol

Mi-am trăit mai toată viața în frică.

Frica a fost mereu cu mine, un drăcușor familiar, mereu șoptindu-mi lucruri rele, amestecându-se în toate hotărârile mele. M-am făcut psihiatru, în parte, de frică.

Nu mi-e rușine să recunosc cât de frică îmi e, mai tot timpul, pentru că frica e o parte uriașă a vieții fiecărui om. Măcar atât, să nu ne fie frică să ne fie frică, să nu ne fie frică să ne dăm seama că ne e frică, să nu inventăm pretexte, raționalizări, false povești nostalgice despre noi înșine.

Să nu ne fie frică să ne dăm seama, fără dezamăgire, fără depresie, cât de mici suntem, și de fragili, și cum ne temem mereu prea mult și iubim mereu prea puțin.

De curiozitate, m-am uitat la primele două serii din serialul New Amsterdam. Fiind doctor, serialele cu doctori îmi stârnesc uneori curiozitatea. Poate l-ați văzut și dumneavoastră, e popular. Some spoilers ahead.

În primele episoade, mi s-a părut interesant. Iată un serial în care medici nu sunt psihopați, ca în House MD, în care psihiatrul chiar are un rol important și în care partea „spitalicească” contează mai mult decât telenovela amoroasă care parazitează de regulă orice serial. Spre deosebire de alții, nu m-a deranjat partea moralizatoare, politic corectă și „woke”, pedală pe care scenariștii apasă foarte tare. Și eu cred că medicina ar trebui socializată și gratuită pentru toată lumea, deși nu înțeleg exact cum era finanțat acest spital public, care în mod evident era și privat în același timp – aici poate îmi lipsesc mie suficiente cunoștințe despre bizarul sistem de sănătate american. Și eu cred că nu luptăm îndeajuns împotriva încălzirii globale, discriminării și inegalității de șansă pe criterii de rasă, sex, vârstă, orientare sexuală, bani. Și cred că medicul ar trebui să aibă această luptă ingravată în datoria lui, prin natura jurământului depus.

Dar, de la un punct încolo, serialul pare, în mod ciudat, să comită chiar greșelile împotriva cărora propovăduiește acerb. Aș accepta, de exemplu, numeroasele și cruntele gafe etice pe care psihiatrul le comite, din vina și proasta documentare a scenariștilor, dacă ele nu ar contribui din plin la stigma psihiatrică împotriva căruia însuși personajul, cică, luptă. De mai multe ori oprește tratamentul medicamentos al unor pacienți, pentru că, nu-i așa, medicamentele noastre sunt droguri și soluția e dragostea. Nu ezită nici să voteze suspendarea unei colege și prietene cu ADHD care, presupunem, ar fi abuzat de propria medicație ca să facă față turelor nesfârșite de la camera de gardă. Căci așa ajuți un coleg aflat în dificultate, îl dai afară. Bineînțeles, colega în cauză se duce în rehab și se întoarce proaspătă și gata de luptă, deși nu ni se spune cum naiba își tratează de acum încolo ADHD-ul, că mediamentele sunt rele. Prin pură voință. Și sex. Da, prin sex.

Și, de fapt, atitudinea cea mai respingătoare și discriminantă din serial e atitudinea față de personalul medical. Zero toleranță. Unui chirug vârstnic i se interzice să mai opereze pentru că i-a scăpat un pahar din mână. Chirurgul lăcrămează recunoscător când i se permite, totuși, să rămână pe post de consultant. Toți medicii trebuie să lucreze zi și noapte, la nesfârșit, nu doar în spital dar și pe stradă, cu mii de pacienți, depășindu-și oricând competențele. Sunt un fel de sclavi-fac-totum, și nimeni nu se plânge. Sub o aparență ideologică de egalitate și pseudoempatie, atmosfera din spitalul public New Amsterdam e uimitor de toxică: nu aș vrea pentru nimic în lume să lucrez acolo. Desigur, e doar un serial, e ficțiune, dar o ficțiune care conține cele mai urâte metehne culturale ale breslei medicale, cele împotriva cărora luptăm deja de niște decenii, aproape caricaturizate. Ar fi interesant și amuzant dacă nu ar fi cu totul involuntar: scenariștii nu par să își realizeze cât își chinuie personajele.

Nici personajele nu realizează cât de chinuite sunt, pentru că toate par a fi împietrite în postura de Salvatori. De apostoli beatifici dotați cu rezerve emoționale inepuizabile, gata să își sacrifice familia și viața pentru pacientul amărât. Scenariștii nu lasă nici măcar acest conflict să se dezvolte: când el devine interesant, ei omoară din personaje, simplificând dilema. Psihiatrul are altă metodă de a împăca profesia cu familia: le conglomerează, adoptând copii oropsiți fără număr ca să îi ajute, în același fel în care își ajută pacienții oropsiți. Pacient egal copil, nicio diferență.

Sună frumos, doar că nu trebuie să fii psihiatru sau psiholog ca să știi că oamenii adevărați nu funcționează așa. Nu au rezerve infinite de empatie. Și să ceri așa ceva unui om înseamnă să îl aduci rapid în fundătura burn-out-ului, cum se întâmplă, de fapt, cu jumătate din medicii de oriunde, din realitate, nu din New Amsterdam. Mai mult, oamenii care sunt convinși că sunt Salvatori suferă de propria lor maladie vecină cu narcisismul patologic. Îl prefer oricând pe psihopatul House, cu abuzul lui de opiacee și durerea și depresia lui cronică: e mult mai aproape de realitate, deși e și el o caricatură.

De asta m-am oprit pe la jumătatea sezonului doi. Dacă povestea devine mai umană în părțile ulterioare, să îmi ziceți și mie. Dar mi s-a spus că nu.

Acum mulți ani, l-am înțeles, sau am crezut că l-am înțeles pe Mozart. Pe atunci ascutam muzică cât mai pătrunsă de romantism, Mahler, Bruckner, Richard Strauss, și eram atât de prostovan încât Mozart mi se părea prea frivol, prea vesel. Într-o zi însă, era cât pe ce să ațipesc în timpul unui concert cu muzică de Mozart. Ceea ce, în sine, nu e deloc flatant. Dar în cele câteva clipe de conștiință „lăsată”, în care asocierile dintre gânduri au devenit întâmplătoare și libere, muzica pe care o ascultam mi-a explodat pur și simplu în minte, în toată gloria și frumusețea la care fusesem aproape opac. Am înțeles, în acel rar moment de grație, că gândurile sunt adesea un inamic în calea percepției, cel puțin a muzicii. Că devenim cu adevărat sensibili la frumusețea din jur doar când lăsăm garda jos. Însă simplul fapt de a lăsa garda jos e o întreagă artă dificilă. Nu putem să ne petrecem prea mult timp în stare de semi-ațipire…

Zilele trecute, am visat din nou cartea pe care nu o scriu. O visez periodic, cum am mai povestit. Conținutul ei îmi e inaccesibil în vis, doar sentimentul din ea îmi e la îndemână. Știu atunci efectul cărții, dar nu știu despre ce e. I may make you feel, but I can’t make you think, zicea Ian Anderson de la Jethro Tull. În cel mai recent vis însă, aveam câteva date și despre conținut și incipit. Se făcea că e o carte de sau despre psihiatrie. Și se mai făcea că primele fraze din ea se referau la faptul că nu există cu adevărat normalitate psihică. Acum, ideea asta nu are nimic nou în ea. Tratatele de psihiatrie încep adesea cu o dizertație despre diversele concepte de „normă” și „normal”, și toate amintesc de versiunea psihanalitică, conform căreia normalul e un ideal imposibil de atins.

Dar ideea din visul meu nu era doar despre normalul psihanalitic. Era mult mai radicală. În vis, scriam că întreaga existență umană este, în toată fibra ei, o anomalie. Și că, indiferent ce am face, fiecare dintre noi este, dacă îmi permiteți, complet nebun. Și că asta nu e deloc un lucru rău sau împotriva căruia să luptăm. Rolul psihiatriei nu ar fi fost așadar restabilirea normalului, ci altul. Aici însă lucrurile redevin tulburi, pentru că, treaz fiind, nu reușesc să îmi aduc aminte de ce eram așa de convins de adevărul ideii din vis.

E posibil să fi fost doar o halucinație hipnagogică fără sens. O prostie debitată de o minte obosită, pe cale să adoarmă. Somnul rațiunii and all that. Dar să presupunem pentru câteva momente că, întrucât nihil ex nihilo, acea idee ar avea un fundament și merită analizată post-factum (sau post-somnium). Ce-a vrut autorul să zică? Există mai multe posibilități.

Poate m-am gândit la felul nebunesc în care înfruntăm zi de zi realitatea și găsim sensuri și inspirație oriunde, deși, în cele din urmă, nimic nu va opri deznodământul fiecărui destin, existus-ul, moartea, nimeni nu va împiedica răcirea universului și stingerea stelelor. Eu nu sunt un existențialist deprimat, nu cred că oamenii se mint atunci când sunt optimiști și își fac planuri, dar cred că optimismul este, deși normal, în același timp miraculos. Nebunesc, într-un fel. O nebunie indispensabilă.

Sau poate, din contră, ideea mea era una depresivă și se referea la faptul că oamenii sunt, în majoritatea timpului, prizonierii propriilor lor instincte, funcții corporale inconștiente, rutini, obiceiuri, dependențe, și când încearcă să iasă de pe șinele unei vieți nefericite, constată că e mult mai greu, că voința e mult mai slabă decât credeau, și se descurajează. Și rămân pe șinele descurajării. Și descurajarea e și ea o nebunie.

Sau poate nimic din toate astea. Poate, ca să înțeleg ce voiam eu cu visul ăla, trebuie să scriu cartea. Dar e mult mai greu, voința e mult mai slabă decât credeam eu…

A fost o dată un om singuratic care trăia într-o colibă, pe o câmpie. Cândva, cu multe generații înainte, acea câmpie era plină de niște șopârle uriașe și veninoase. Pentru că nu aveau sângele rece, ca suratele lor, gușteri, reptile și șerpi de peste tot, ci, dimpotrivă, fierbinte până la clocotire, șopârlele astea parcă erau turbate, pline de răutate și furie, dar erau suficient de istețe ca să fie și perfide, mușcând vietățile când acestea dormeau, de exemplu. Și de mușcat, nu mușcau doar când le era foame, ci oricând, dar mai ales când se temeau, și șopârlele astea erau mereu pline de cea mai urâtă frică.

Acum, dispăruseră aproape toate, probabil moarte de foame, pierdute de propria răutate, căci nicio dihanie comestibilă nu mai fusese de găsit prin apropierea câmpiei. Poate chiar s-or fi omorât între ele, cine știe.

Zic aproape toate, pentru că omul nostru singuratic avea o asemenea șopârlă. Poate că era chiar ultima din specia ei. Oomul nu se despărțea niciodată de ea, nici măcar noaptea. De arătat, arăta ca șopârlele din vremurile vechi, dar se purta diferit, pentru că, deși stătea mereu cu gura căscată și cu veninul picurându-i din colți, nu ataca pe nimeni și nu ieșea din porunca stăpânului său.

Nimeni nu știa ce căuta omul să fie prieten cu o asemenea fiară, fie ea și pe cale de dispariție. Și nimeni, de altfel, nu îndrăznea să se apropie, ca să îl întrebe. Dar omul nu se plângea, își petrecea zilele lucrându-și grădina, odihnindu-se la gura sobei și făcând lungi, foarte lungi plimbări pe câmpia nesfârșită, cu șopârla mereu la picior.

Trecură mulți ani, și, dacă n-ar fi fost schimbarea anotimpurilor, toate zilele lor ar fi fost la fel. Până când, într-una din ele, care începuse la fel ca toate celelalte, omul nostru își lungi plimbarea mai mult ca de obicei. Se lăsase înserarea când, printre buruienile câmpului, întâlni doi bătrâni în straie curate. Ce făceau bătrânii în acea pustie, la multe zile depărtare de orice așezare omenească, nu se știe, dar omul nu se miră deloc. Dimpotrivă, văzându-i, îi întâmpină cu bucurie și cu teamă.

„Bine ați venit, în sfârșit” le zise el străinilor.

„Bine te-am găsit, măi Gherasime”

„Am făcut cum m-am priceput. Am păzit-o în toți anii ăștia. Am ținut-o strâns în funie, dar la un moment dat nici n-a mai fost nevoie de funie, că n-a mai plecat nicăieri. Dar tot n-am dormit, ca s-o păzesc. Și n-a mușcat pe nimeni, niciodată. Uneori, veninul a băltit și a pârjolit iarba, dar atât.”

„Știu, Gherasime. Gata, ți s-a isprăvit straja”.

Gherasim, că știm acum că așa îl chema pe om (dar n-am fi știut dacă n-am fi ascultat pe ascuns discuției dintre el și bătrâni), răsuflă ușurat pentru prima dată în viața lui. Șopârla țopăi de lângă el și se cățără pe umărul celuilalt bătrân, care tăcuse până atunci. Acesta o mângăie fără teamă și, ce să vezi minune, șopârla se scofâlci și se împleti, până când se transformă într-o cheie de fier. Și bătrânul tăcut și-o atârnă la brâu, unde mai avea un mănunchi de alte chei.

„Și acum?” întrebă Gherasim. „Pot să vin cu voi?”

„Da, Gherasime. Hai cu noi”.

Și cei trei o porniră pe câmpie, care de-acum urca încetișor, preschimbându-se, la orizont, într-un munte.