Ieri a fost reuniunea de 20 de ani de când generația mea a absolvit medicina, a fost prima reuniune și pe cei mai mulți colegi nu-i mai văzusem de atunci, de douăzeci de ani, cred că spune și asta ceva despre noi sau poate doar despre mine, așa că la început nu recunoșteam pe nimeni. Unii erau mai tineri, mai ales cei care au emigrat, alții mult mai bătrâni, mai ales cei ce-am rămas, oricum eram toți alți oameni, cu totul alții.
Dar apoi s-au înfiripat conversații demult întrerupte, râsete familiare au umplut holurile facultății (ea însăși incremenită temporal), speranțele cândva fioroase s-au trezit din comă, iar până când a început muzica și dansul, spre noapte, îi știam pe toți ca și când nu i-aș fi uitat nicio secundă, dovadă că trebuie să existe pe undeva metode de a anula timpul, doar că nu avem timp să le găsim.
Chiar și stafiile profesorilor răposați, de frica cărora ne inițiasem cândva în antica artă a insomniei, au mormăit ceva disprețuitor din ramele sanctuarelor lor.

Imi vin ciudat hainele astea ale vârstei mijlocii.

Pe de o parte, mi se pare că viața, până acum, a trecut extrem de repede. Lucrez în același loc de paisprezece ani, locuiesc în același cartier dintotdeauna. Parcă nici n-am început drumul.

Pe de altă parte, nu mai e deloc același cartier. De când stau eu în el (dintotdeauna, cum am zis), toate casele s-au dărâmat și s-au construit altele.

Pe de altă parte, privind înapoi, către copilăria mea care parcă a fost ieri, parcă privesc spre un abis. Copilăria mea cu miros de tren și apă dulce, cu nenumărate frici copilărești – nostalgia te face să uiți de ele, dar mă străduiesc să mi le amintesc, sunt acolo.

Și dacă privesc către ziua de azi, e tot un abis. În ce loc ciudat am ajuns, în care trupul doare și spiritul e obosit și flămând, în care nimic nu e sigur, lumea urăște la întâmplare și nu mai poți schimba nimic.

De asta n-o să scriu niciodată cartea în care toate rândurile astea adunate de 18 ani încoace și-ar găsi liniștea și ordinea, pentru că vreau ca ea să existe doar în viitor, astfel mă pot minți mereu că mai există un viitor…

(Titlul e un citat din Tagore)

Adesea mă gândesc că, dacă aș vrea, aș putea scrie poezii. Sentimentele alese încă mă vizitează, simt poeziile cum se zbat să se nască, ca niște pești sub lacul înghețat. Chiar mă gândesc că o să o fac, dar nu am timp și tot amân momentul în care voi scrie poezii.

Îmi aduc aminte de o perioadă a copilăriei timpurii în care nu eram conștient de entropie, de faptul că timpul curge doar într-o direcție. Credeam, eram convins că pot oricând să mă întorc în timp, de exemplu să o vizitez pe bunica mea care murise când eram prea mic ca să mi-o amintesc, dar a cărei fototgrafii stătea sus pe un raft. Ar fi fost nevoie doar de un efort, ca întotdeauna când ai de făcut o treabă, și, pentru că încă de pe atunci, precoce fiind, nu aveam chef să fac eforturi, am tot amânat momentul în care aș fi dat timpul înapoi.

Ieri, revenind de la serviciu pe bicicletă, am auzit cicadele sâsâind, și am vrut să mă opresc sub tei și să stau acolo, scufundat în parfumul și muzica naturii, până la căderea nopții, până a doua zi de dimineață.

Poate cel mai faimos poem al lui Octavio Paz se cheamă „Strada” (La calle). Iat-o aici, în toată simetria ei înspăimântoare:

Es una calle larga y silenciosa.

Ando en tinieblas y tropiezo y caigo

y me levanto y piso con pies ciegos

las piedras mudas y las hojas secas

y alguien detrás de mí también las pisa:

si me detengo, se detiene;

si corro, corre. Vuelvo el rostro: nadie.

Todo está oscuro y sin salida,

y doy vueltas y vueltas en esquinas

que dan siempre a la calle

donde nadie me espera ni me sigue,

donde yo sigo a un hombre que tropieza

y se levanta y dice al verme: nadie.

Ciudat cum, uneori, aceeași poezie bântuie mulți poeți, nu doar ca o temă clasică, ci ca un arhetip semiconștient. Tema din Strada e cea a străinului-dublură, a geamănului întunecat care e mereu alături de noi, dar îl vedem doar în cele mai rele momente – ca în Noaptea de Decembrie a lui Alfred de Musset.

Partout où j’ai voulu dormir,

Partout où j’ai voulu mourir,

Partout où j’ai touché la terre,

Sur ma route est venu s’asseoir

Un malheureux vêtu de noir,

Qui me ressemblait comme un frère.

La Paz e însă o variație importantă: la finalul poemului aflăm că străinul întunecat, Umbra, e chiar cel ce fuge de ea. Printr-un truc de prestidigitație, conștiința e transferată din individ în Umbră, perspectiva auctorială își schimbă domiciliul sau, oricum, granițele dintre cele două personaje se șterg, devin una.

Poezia e așadar una vizionară, pentru că, în zilele noastre, transferul s-a realizat deja. Nu mai suntem bântuiți de străini întunecați, de personificări ale singurătății sau instinctelor ascunse, ci exact invers: străinul, dublura, e persoanajul luminos pe care îl construim cu grijă, în social media de exemplu, și noi suntem cei ce o bântuim și o însoțim peste tot unde merge, dar rămânând conștiincios în umbră, în propriile noastre umbre, în speranța vană că într-o zi vom dispărea de tot, și vor rămâne doar golemii noștrii înveștmântați în branduri.

Am învățat mult în ultimii 13-14 ani, de când sunt medic specialist „pe cont propriu”. Singurătatea profesională a fost un profesor bun, m-a forțat să mă descurc, ca un copil picat în mare, care n-are încotro, dă din mâini și din picioare și stă la suprafață.

Deși, dacă încerc să spun ce am învățat, constat că știam toate lucrurile alea de dinainte. N-am făcut decât să îmi întăresc, prin experiență, cele câteva idei care se găsesc în toate cărțile bune de specialitate (și nu numai).

Așa că, dacă ar trebui să învăț pe altcineva la rândul meu, n-aș putea. Aș spune aceleași vorbe goale, nu aș putea transmite conținutul lor, rădăcinile pe care vorbele alea le-au căpătat în amintirile mele. Din fericire, nu voi avea ocazia să învăț pe nimeni, nimic.

Nici măcar lecția asta, a neștiinței și a neputinței.

Am impresia că suntem, ca societate, în marșarier accelerat. Mă simt deja ca în 2003, dar cu toată greutatea vârstei mele de azi în cârcă. Îmi e tot mai greu să îmi fac meseria cu toate ingerințele ciudate, pacienților mei le e tot mai greu să se îngrijească fără să fie arătați cu degetul, văzuți ca niște drogați, birocrația e tot mai cruntă – și birocrația în creștere e patognomonică pentru o societate tot mai perversă și mai opresivă.

La anul, taxele vor fi suficient de mari încât să mă trimită înapoi în tinerețe, când mă descurcam cu un salariu minuscul, doar că nu aveam copii. N-are nimic, să acoperim cu toții gaura bugetară, mai ales noi ăștia „de la mijloc”. Prea mă obișnuisem cu vacanța în Grecia – măcar am apucat să văd Acropolele, să beau cafea la ibric în piața Varvakios, să-mi cumpăr cărți de poezii cât să-mi țină de cald în anii ce urmează. Tot la cărți e speranța și salvarea, cum era și în anii 80.

Dar măcar să fiu lăsat naibii să-mi fac meseria așa cum știu și cum pot.

Când mi-am început practica de medic specialist, salariul meu nu era mai mare decât al casierului de la alimentară. Când o să mă întorc în acel punct critic, o să renunț la meserie, și mă fac casier de alimentară. Știu că și aia e muncă grea, dar e onorabilă și măcar nu voi mai sta noaptea treaz de grijă și răspundere; la finalul turei, la 12 noaptea sau când o fi, o să-mi atârn șorțul în cui și o să mă întorc la cartea mea. Dar mi-e teamă că în curând nici meseria de casier la alimentară nu va mai exista.

Limbajul ne amăgește și ne dezamăgește.

Când cunosc un om, la cabinet, și încerc să aflu ce se întâmplă cu el, mă împiedic de cuvinte. Mult mai mult decât pacienții unei generații mai vechi, cei de azi îmi spun cuvinte din care nu înțeleg mai nimic: „am o depresie/ADHD/borderline/cPTSD”. Adică, da, cuvintele alea au sens, dacă le cauți pe Google, dar nu spun nimic despre viața ta, despre povestea ta. Sunt ele însele niște povești sintetice. E treaba mea să le folosesc, după ce stăm de vorbă, ele sunt ca niște sertare în care îmi pun ideile și informațiile, ce e important nu e setrarul, ci ce se află în el.

Dar dacă folosim astfel de cuvinte, e tocmai pentru că cele mai simple nu mai sunt în stare să transmită ce simțim, și uneori chiar mint. Un om cu depresie încearcă să spună ce simte și iese ceva de genul „nu am chef”, „sunt plictisit”. Da, chiar asta mi-a spus o pacientă cu o depresie extrem de gravă, când am întrebat-o, acum mulți ani, într-o secție de terapie intensivă, de ce încercase să se spânzure. Că se plictisea. Dar plictisul ei nu era plictisul obișnuit, al omului care n-are ce face și mai bagă o serie pe Netflix, era poate mai aproape de Ennui-ul poeților de sfârșit de secol XIX, vedeți, de asta e bine să citești cât mai mult, cuvintele capătă ceva mai multă greutate și te ajută ceva mai mult. Însă în viața domestică, de zi cu zi, te mai ajută doar cuvinte precum „frigider”, „termopan” și „factură”; cele cu care cândva ne-am botezat durerile și bucuriile nu mai spun nimic.

În plus cuvintele se degradează, se strică. Mai ales cele „mintale”, psihologice. Cândva, paranoia era o boală rară și gravă, azi îi spui amicului care crede că cineva i-a furat pixul că e paranoic. Nici măcar „paranoiac”, direct paranoic. Acum un secol, „cretin” era cineva care suferea de o insuficiență tiroidiană congenitală, acum e ceva ce răcnești din mașină către alt șofer, către oameni fără față, care poate au acasă copii, o mamă, o pisică bolnavă, dar dacă le zici cretini nu mai ești dator să te gândești la asta. Ce drum lung al urii și indiferenței, de la tiroidă la șoseaua Ștefan cel Mare la oră de vârf!

Din fericire, eu-psihiatrul sunt mai atent la greșelile cuvintelor, la minciuna involuntară și inerentă din ele, decât la conținutul lor. Sunt mai atent la distanța dintre banalitatea „plictisului” și autoritatea strivitoare a ștreangului de spânzurătoare. Când un pacient cu schizofrenie dezorganizată îmi livrează o salată de cuvinte, nu încerc să înțeleg ce spune, ci remarc tocmai ruperea legăturilor dintre cuvinte. Când un om, amuțit de disperare, tace dincolo de limitele acceptabile ale tăcerii, tăcerea aia îmi spune lucruri mult mai adânci decât ar putea să-mi spună cuvintele. Dar astea sunt cazuri extreme. În cazurile mai domestice, caut cuvintele cât mai simple, cât mai esențiale. De asta „depresie” nu îmi spune mare lucru, dincolo de faptul că omul suferă, dar nimeni nu vine la doctor care să nu sufere, chiar dacă uneori vin oameni care nu știu că suferă, pentru că nimic nu e cu adevărat al nostru și putem pierde totul, chiar și dreptul de proprietate asupra suferinței. Dar astea sunt, cum spuneam, cazuri extreme.

Cuvinte tot mai simple, dacă se poate, vă rog, chiar dacă e vorba de un geamăt.

Printre altele, sunt un flâneur. Un boulervardier. Rareori îmi găsesc liniștea stând cuminte în casă: prefer, dacă chiar am un pic de timp de irosit, să ies pe stradă și să mă plimb aiurea. Această ocupație e considerată de mulți cel puțin o risipă, poate chiar o nebunie. Eu însă o văd ca pe o bună educație profesională. Meseria mea are loc mereu între patru ochi, dar în cabinet se mai află un oaspete invizibil. Spuneți-i colectivul, socialul, mulțimea. E mereu acolo cu mine și cu pacientul.

Așa că, din când în când, vreau să il privesc direct.

Din păcate, sunt introvert. Privesc mulțimea, dar nu pot să interacționez cu ea. Când mă plimb, e rândul meu să fiu oaspetele invizibil. Un beneficiu secundar e că uit de mine – ceva ce nu se întâmplă dacă mă plimb în natură sau la malul mării: acolo gândurile vuiesc mai tare decât vânturile și valurile. Nu studiez oamenii ca un stalker, pur și simplu mă las atins de fragmente de conversație, gesturi, uneori mici drame care se desfășoară „în timp real”, ceva ce, din nou, nu întâlnesc la cabinet. Mereu am de învățat, dar nu pot spune ce anume, rareori e vorba de lecții articulate. Mă familiarizez cu o dispoziție, cu un aer al lumii din care fac parte.

Spre deosebire de flâneurii originari, parizieni, nu intru niciodată prin cârciumi sau la terase, nu sunt în largul meu în ele, mă fac să mă întorc în propria piele, și asta e contraproductiv. Și poate aș vorbi cu oamenii, dacă s-ar ivi ocazia, prin alte țări mi s-a întâmplat să vorbesc cu străini și a fost mereu un mic miracol: un anticar din Atena, un tânăr dintr-un sat pustiu din Moselle, intrigat de aparatul meu de fotografiat (o unealtă foarte bună de devenit invizibil, alminteri). În București oamenii nu vorbesc în afara cercului propriu, de teamă, presupun. Cândva, era foarte periculos să faci asta, și cei care nu au prins acele vremuri se tem oricum și nici nu știu, așa au învățat.

Mi-aduc aminte de o singură conversație, cu un domn în vârstă, acum peste zece ani. În autobuz. Vorbitul era pentru el o nevoie urgentă, căci era probabil foarte singur. Mi-a spus, fără să îl întreb, că treceam pe lângă locul unde fusese cândva stadionul Venus, pe care el îl apucase când era mic.

E sâmbătă dimineața, și mă plimb în cerc în parcul Ioanid. Fiicele mele se joacă și ele, dacă mă concentrez, le aud vocile. Vin cu ele aici de când au învățat să meargă. Știm fiecare tufă, tamariscul de lângă falsul eleșteu, hibiscusul alb, corcodușii contorsionați, acel copac care, după un scurt traiect vertical, crește lung și orizontal, astfel încât orice copil poate să stea pe trunchiul lui, ca pe un leagăn. În foișor ne-am adăpostit de zeci de ori de furia ploilor de vară. E un loc atât de familiar, și totuși, de fiecare dată când merg acolo e o călătorie. În timp ce merg, ca să îmi adun cei zece mii de pași cotidieni, pot închide ochii și asculta păsările, vântul prin plopi și rumoarea oamenilor, a copiiilor. Nu trebuie să mă concentrez prea tare ca să găsesc mereu ceva nou. E suficient să mă uit la copiii mei, sunt mereu altfel, uimindu-mă și speriindu-mă cu graba lor de a crește mari. În curând nu vor mai vrea să vină cu mine în parc. Poate vor veni singure. La urma urmelor, tot aici, în Ioanid, mă jucam când eram de vârsta lor. Aleile erau pe atunci de pământ și pietriș. Mi-aduc aminte limpede de mirosul lor. Prin ferestrele uneia dintre casele frumoase din jur se auzea mereu o vioară. Tot aici am învățat pentru examenul de rezidențiat. Sub corcodușii contorsionați citeam poezii sau mă îndrăgosteam. Vis-à-vis, în mansarda Institutului Francez, citeam cărți de medicină, benzi de desenate, alte cărți de poezii.

 Mi-am petrecut toată viața de până acum într-o arie foarte mică, mai mică decât cea a unui sat obișnuit, iar călătoriile au fost foarte puține. Dacă stau mai bine să mă gândesc, deși speranța asta mă sfâșie, sper ca fiicele mele să nu fie tot aici, în Ioanid, când vor fi mari. Sper ca măcar ele să vadă lumea. 

Nu știu prea bine de ce eu însumi nu am văzut-o. Copil al anilor optzeci, am crescut cu ideea că orice călătorie peste graniță e o utopie, un vis nerealizabil. Azi, numai ideea de a pleca mă umple de tânjire și teamă. În singura mea mare călătorie, lunile petrecute în Franța, într-un serviciu de urgență la Metz, îmi cumpărasem Tristele Tropice ale lui Lévi-Strauss. În primele pagini, antropologul ne explică de ce nicio călătorie nu mai e posibilă, cum s-au făcut toate, nu a rămas nimic nou de descoperit, doar turism. M-aș mulțumi și cu turismul, dacă nu m-aș îndrăgosti de câte un loc. De exemplu, în 2010 m-am îndrăgostit de Marsilia. E un oraș pe care nimeni nu îl iubește, m-am nimerit cumva eu, printr-un proces la fel de misterios și poate aleatoriu precum orice altă îndrăgostire. M-aș întoarce la nesfârșit la Marsilia, nu m-aș sătura niciodată de ea, dar sunt atâtea altele de văzut. Am fost la Marsilia de vreo cinci ori, și de fiecare dată m-am întrebat dacă nu cumva asta e ultima dată, la urma urmelor de câte ori te poți întoarce într-un oraș care nu e al tău, iar gândul ăsta mi s-a părut insuportabil. Și îl am cu orice loc care îmi place, mi-am pus aceeași întrebare acum câteva luni, într-o dimineață de luni, când am urcat, chinuit, cu bicicleta, până la castelul din Kyparissia, un alt oraș unde nimeni nu merge, am văzut de acolo marea și cerurile și m-am rugat să mă întorc. Pentru că singura călătorie care încă merită făcută e reîntoarcerea. Dar ca să te întorci într-un loc, trebuie mai întâi să îl vezi prima dată…

Atunci când nu plec în vreo vacanță domestică, de mic-burghez la limita clasei muncitoare, drumurile mele sunt mereu aceleași. Și foarte scurte: câțiva pași până la școala copiiilor, alți câțiva până la clinica unde lucrez. Mai puțin de un kilometru până în parcul Ioanid. Dacă am timp și energie, duminica dimineața mă trezesc devreme și fac aceeași buclă pe bicicletă, nu foarte departe, de câteva ori. În ultimii ani, sunt tot mai rutinier. Bănuiesc că și vârsta, dar și munca destul de grea contribuie la treptata mea rigidizare. Am ceva de sihastru-fără-voie, doar pentru că pereții chiliei mele sunt făcuți din aer nu înseamnă că sunt mai ușor de depășit. 

Sau poate, oricât aș tânji după călătorii și depărtări, ceva din mine știe că astea sunt copilării. Și, cu tot regretul din lume, nu mai sunt copil și timpul descoperirii a trecut. Acum e timpul facerii, și în curând va veni timpul amintirii.

Aseară, fetița mea mai mică, de 10 ani, a început să plângă. Din cauză că bunicii vor muri într-o zi. Mi-a zis, printre hohote, că știe că toți vom muri, dar bunicii probabil vor fi primii.

Știam că mulți copii au tristețea asta uneori. Am încercat să o liniștesc, i-am zis că avem noroc, că bunicii sunt puternici și sănătoși și vor mai fi cu noi multă vreme. I-am zis ce îmi zic și mie când sunt zguduit de aceeași tristețe-spaimă viitoare, doar că oamenii mari se străduiesc să nu plângă, tocmai, pentru că au copii.

Apoi i-am povestit despre Julian din Norwich, maica iubitoare de pisici, care era convinsă, acum șase sute de ani, că totul va fi bine până la urmă. I-am zis că asta e și credința mea, că, indiferent cât de sumbre par lucrurile dintr-un anumit unghi, ele se vor termina cu bine, dincolo de moarte.

Apoi i-am spus o poveste – zilele astea deja nu mai contează povestea, oricum sunt prea obosit să mai inventez ceva, contează doar glasul de povestitor, și adormim în două minute. Și am adormit.

E greu uneori, că speranța trebuie să ne fie pe măsura tristeții.