Recent, o știre ciudată a dat un tur rapid prin mai toată presa de limbă română: cică Organizația Mondială a Sănătății ar fi decis că dragostea este o boală. Articolul a fost preluat sub o formă sau alta de multe media, dar n-am văzut nicăieri o citare a sursei . Nimic de genul ăsta nu apare pe site-ul oficial al OMS; la codul F63.9 (menționat de unele articole ca fiind codificarea oficială OMS a dragostei) figurează “habit and impulse disorder, unspecified” – tradus la noi “tulburări nespecificate ale impulsurilor și obiceiurilor”, traducere improprie, pentru că “habit” are o conotație patologică pe care cuvântul “obicei” nu o redă: ne aflăm la capitolul care include jocul de noroc patologic, cleptomania, piromania, și alte asemenea comportamente puternic condamnabile social. Așadar, dragostea nu a primit un cod, cum ni se spune în presă: codul F63.9 exista dinainte și e utilizat de psihiatri atunci când sunt în fața unei situații clar patologice din categoria respectivă pe care nu au cum să o clasifice altfel. Continue reading “Este dragostea o boala?” →

Într-una dintre cele mai cunoscute cărți de antropologie, Coming of age in Samoa (1928), Margaret Mead, pe atunci o foarte tânără cercetătoare, scria că adolescența, atât de furtunoasă și de plină de probleme și riscuri în societatea noastră occidentală, de abia dacă e simțită într-o societate tradițională (cum e cea de pe insula Ta‘ū, unde Mead și-a condus cercetarea). După Mead și adepții întregii școli de antropologie din care a făcut parte, nu hormonii, nici neuromediatorii, nici alte tulburări biologice individuale, stau la baza problemelor vieții noastre de zi cu zi, ci cultura în care trăim. Cultura, în sensul cel mai vast al termenului, adică tot ansamblul de semne, simboluri și cutume care conferă semnificație grupului din care facem parte. Continue reading “În caz că ați uitat de Sărbători” →

O să încep printr-o scurtă povestire care vi se va părea foarte familiară. Se întâmpla anul trecut, la Paris. Mă plimbam seara pe lângă Piața de Flori. La un moment dat, am dat peste un om căzut de-a latul trotuarului. Nu părea deloc un caz social, un „sans domicile fixe” adormit pe stradă, ci o persoană care își pierduse cunoștința. Trecătorii numeroși, localnici și turiști, nu păreau să-l bage în seamă mai mult de timpul necesar pentru a îl ocoli.  Eu m-am oprit, dar trebuie să fiu cinstit și să spun că pe mine, ca medic, mă obligă legea să mă opresc (și aici, și în Franța), în caz contrar fiind pasibil de închisoare. Și mai surprinzător, omul era căzut la nu mai mult de 20 de metri de Urgențele de la Hôtel-Dieu (un mare spital european, vechi de vreo 14 secole). Tot ce a trebuit să fac, după ce am văzut că omul respiră, a fost să alerg până la camera de gardă și să alertez un echipaj de urgență: era mai rapid decât chematul unei salvări. Oricine în locul meu putea să facă asta: ar fi pierdut doar 3 minute din viață. Sau 30 de secunde, dacă ar fi sunat la 112. Și nici măcar n-ar fi fost în centrul atenției – pentru că nimeni un vrea să fie în centrul atenției pe stradă. Continue reading “De ce să ne pese de ceilalți?” →

În vremurile de început ale meseriei mele, când psihiatrii erau niște erudiți care își aplecau atenția asupra „nebuniei” și scriau tratate groase despre un singur simptom, sau chiar despre un singur pacient, fenomenul psihotic era aproape sinonim cu ceea ce este de neînțeles. Cu ininteligibilul. Experiențele halucinator delirante care apăreau în schizofrenie, și nu numai (pot apărea în orice tulburare psihică, de fapt, dar asta e altă discuție), erau definite ca fiind acele experiențe care sunt cu neputință de priceput de către ceilalți oameni, cei care nu le au. Erau și alte caracteristici, desigur, de exemplu tăria de nezdruncinat a convingerilor delirante, în ciuda oricărei argumentații logice. Însă, una peste alta, experiența delirantă era privită ca o despărțire fundamentală de tot ceea ce înseamnă sens și realitate. Continue reading “Psihoză, empatie, artă” →