Într-una dintre cărţile noastre de psihiatrie, autorul relatează următoarea anecdotă: e vorba despre un bărbat de 65 de ani, care în tinereţe suferise de tulburare de panică. Pe la ceasurile mici ale unei nopţi, se trezeşte brusc,  transpirat din cap până în picioare, are o durere în piept, simte cum inima îi bate haotic, că n-are aer, că îl ia cu leşin. Cheamă ambulanţa, e dus la un spital unde, în urma testelor, i se comunică vestea proastă: “Aţi făcut un infarct”. “Slavă Domnului! – răspunde uşurat bărbatul. Credeam că mi s-au întors atacurile de panică!”

Tulburarea de panică este o problemă autentică de sănătate. Nu este o fantezie, nu este un produs al imaginaţiei celui care suferă de ea, nu ne-o “inducem singuri” gândindu-ne la prostii. Când ai un atac de panică, să suni la 112 este un reflex corect. 

Mai întâi, pentru că nu ai de unde să ştii sigur că e chiar un atac de panică. Nici măcar psihiatrul nu are un test patognomonic pentru atacurile de panică, cel mai adesea trebuie excluse alte probleme.

Mai apoi, pentru că atacul de panică însuşi este o urgenţă autentică. El este o suferinţă majoră, insuportabilă, care îşi cere rezolvarea imediată.

Din păcate, atacul de panică este adesea foarte frustrant pentru medicul urgentist, sau de altă specialitate care presupune intervenţii urgente, care îl vede ca pe o pierdere de vreme sau ca pe o falsă suferinţă. În plus, atacurile de panică sunt foarte frecvente, mai frecvente decât infarctele miocardice, de exemplu. E tentant aşadar să trimiţi la plimbare pacientul cu atac de panică, să-i spui că n-are nimic şi să te întorci la tura ta de 36 de ore, în care ai mult prea mulţi oameni de îngrijit cu mult prea puţine resurse. Şi lucrul ăsta, aşa cum ajung la mine veştile, se întâmplă frecvent.

Lucrurile s-ar rezolva uşor cu un pic de empatie de ambele părţi. A medicului pentru pacientul care îşi vede moartea cu ochii – pentru că în atacul de panică, chiar dacă nu vei muri, îţi vezi moartea, e acolo, în realitatea ei iminentă şi autoritară, cum e de altfel mereu în viaţa noastră, deşi în majoritatea timpului preferăm să nu ne uităm la ea. Şi a pacientului pentru medicul obosit şi în permanentă încleştare nu doar cu o moarte, ci cu cu câteva zeci.

E normal ca omul să se ducă la cea mai apropiată cameră de gardă de urgenţe, şi nu la un spital de psihiatrie. Într-un sistem firesc, orice departament de primiri urgenţe are şi un compartiment psihiatric, în stare să gestioneze crize. Cu mici excepţii, în România la spitalele de urgenţă poţi găsi un singur psihiatru, care eventual nu vine în fiecare zi, pentru că nu sunt bani sau nimeni nu vede importanţa problemei, sau poate pentru că sistemul manifestă aceeaşi lipsă de empatie pentru suferinţele comportamentale ca tot restul societăţii. Şi nu vorbim aici doar de atacuri de panică, ci de urgenţe psihice în natură dar care necesită neapărat atenţia imediată a urgentiştilor, cum sunt tentativele de suicid.

Este greşit să învinovăţeşti pacientul chiar şi atunci când el abuzează în mod evident de serviciile de urgenţă, revenind a 7-a oară, sau a 30-a oară, în tot atâtea zile, după ce toate testele şi examinările nu au găsit modificări anormale. Absenţa unor analize proaste nu înseamnă că tulburarea de panică nu există, ci doar că nu s-a descoperit încă o analiză de laborator sau imagistică care să o certifice. Abuzul acesta e tot un simptom, nu există o rea intenţie în spatele lui, ci doar continuarea unei suferinţe acute.

Spre deosebire de infarct, atacul de panică nu te ucide (decât poate dacă ai deja o inimă foarte bolnavă), el e o mobilizare urgentă şi generală a corpului pentru război. Dar atacurile de panică repetate îţi pot ruina viaţa. O minimă intervenţie din partea medicului de la camera de gardă, în care acesta să-i explice pacientului, cu empatie manifestă şi răbdare, de ce e important să meargă şi la un profesionist al sănătăţii mintale, poate salva vieţi, pe termen lung.

Din păcate, empatia și răbdarea au prețul lor, în timp și resurse, și aparent sistemul românesc de sănătate nu și le poate permite.