Știți ce era aceea o „personalitate renascentistă”. Un dinozaur care avea cunoștințe vaste din domenii foarte variate, de fapt, însăși noțiunea de domeniu nu prea avea sens în acest caz. Nu existau limite stricte între medicină, astronomie și sculptură. Personalități renascentiste au continuat să existe mult timp după Renaștere, până relativ recent. Eminescu era una, ni se spune.
Astăzi, însă, specia e definitiv dispărută. Și asta, paradoxal, din cauza progresului cunoașterii. Indiferent ce subiect am aborda, în jurul lui se află deja prea multă informație. Omenirea s-a adaptat profesionalizându-se și superspecializându-se. Și în medicină a fost exact la fel. Profesia de medic nu mai există, s-a atomizat în zeci sau chiar sute de ultraspecialtăți. Ce legătură mai e acum între adictolog, coronoarografist, chirurgul piciorului și hepatolog? Amintirea distantă a bufetului de la subsolul facultății de Medicină, sau al celui de pe acoperișul Spitalului Universitar. Iar medicul generalist e foarte departe de a fi medic renascentist.
Poți să știi multe, sau foarte multe, într-un singur domeniu, și domeniile sunt din ce în ce mai înguste. În tot restul aspectelor vieții, trebuie să contezi pe alții. Desigur, azi informația circulă liber și distanța fizică dintre noi și cunoaștere e de câțiva milimetri, adică cea dintre piele și ecranul capacitiv al smartphone-ului. Dar asta te ajută la fel de mult cu cât ar fi util să fi foarte aproape de intrarea într-un imens labirint. Însăși sarcina de a afla pe cine poți conta necesită o expertiză a parte, e nevoie de cel puțin un specialist doar ca să-ți spună încotro să o iei.
În același timp, dreptul la opinie este mai puternic decât a fost vreodată. Toți resimțim un foarte intens drept de proprietate asupra părerilor noastre. Ori, aproape de fiecare dată, ele nu ne aparțin. Pur și simplu nu suntem competenți să avem opinii în altă privință decât cea în care ne pregătim profesional. Așa că adoptăm păreri de-a gata pe care le apărăm apoi cu ferocitate. Însă harta după care ne luăm atunci când alegem o opinie e rareori una întocmită pe experiența solidă a celor care au mai bătut drumurile, ci e cea mai colorată, cea mai vandabilă hartă. Medici văd asta în fiecare zi, atunci când pacienții vin cu cele mai năstrușnice pretenții teorii și pretenții asupra sănătății lor, vezi faimoasele „cure de dezintoxicare”, „biorezonanța”, etc. În meseria mea, mă întâlnesc cu prejudecăți nu doar haioase sau eronate, ci de-a dreptul toxice și stigmatizante, deghizate, culmea, în păreri umanitare. Și pentru că meseria mea nu deține niciun adevăr absolut, ca de altfel nicio meserie, e foarte greu să te lupți cu prejudecățile care pretind că îl dețin. Uneori e greu să faci distincția între o dezbatere sănătoasă pe teme de sănătate mintale și o ciocnire plină de intoleranță și ignoranță. Cel mai adesea, discuții care trebuie să fie purtate alunecă la vale spre cea de-a doua variantă și sunt ratate, pierdute. Psihiatria nu este un domeniu al categoricului și granițelor dintre alb și negru, ci un domeniu al continuumului și subtilității. Este nevoie să discutăm despre ADHD și utilitatea tratamentului, cu tot conflictele de interese care ne pândesc la fiecare manevră, dar nu este normal să negi pur și simplu suferința a nenumărați oameni, eventual printr-o teorie conspiraționistă sau altă angoasă persecutorie.
E așadar surprinzător că, în era noastră antirenascentistă, în care apelăm la un profesionist și ca să ne decorăm baia sau să ne reglăm șaua de la bicicletă, reușim să credem în certitudini. Înțeleg că e un mic reacționar în fiecare dintre noi, dar nu înțeleg cum putem să-l confundăm cu un progresist. Colecționăm ideile ca pe timbre și apoi le înrămăm și le venerăm cu ardoare. De fapt, toată piața asta înfloritoare a pseudocertitudinilor înflorește tocmai pentru cei care chiar știu despre ce vorbesc, specialiștii în domeniul lor, dacă e să fie onești, trebuie să facă ceea ce oponenții lor refuză, și anume să-și recunoască neștiința.
Să-ți accepți ignoranța e o dovadă de mult mai mare înțelepciune, știm asta de la Socrate încoace, atâta doar că n-o știm. Și deși toți am auzit de Socrate, cei care chiar știu despre ce vorbea el sunt o mână de oameni ascunși într-o bibliotecă. Care știu că nu știu nimic.
