Când ești student la medicină,  stagiul de psihiatrie pare foarte interesant. E primul contact pe care îl ai, ca viitor medic, cu niște povești cu totul ieșite din comun. Cu lucrurile stranii, incongruente, șocante ale căror protagoniști se întâlnesc în spitalul de boli mintale.  Lucruri pe care majoritatea oamenilor preferă, cel mult, să le întâlnească în cărți, sau de la mare distanță, în niciun caz în viața reală. Dar viitorii medici au deja iluzia protecției simbolice a halatului, pentru ei,  discuția cu un pacient se află, ca experiență, la jumătatea distanței dintre descoperirea unui personaj dintr-o carte și întâlnirea cu un om cu carne, oase și conștiință. Așa a fost pentru mine, și e o etapă necesară, chiar dacă are riscurile ei. Important este ce ești, și cum ești, când ai trecut de ea.

Important e cu ce rămâi când treci de anecdotic.

Dacă, discutând cu un om care are un delir fantastic, rămâi doar cu impresia șocantă pe care conținutul oricărui delir o produce, nu ai ajuns nicăieri, și mai bine nu apucai deloc pe drumul ăsta. Conținutul unui delir intrigă, până la urmă delirul este prototipul, sau chiar arhetipul călătoriei într-o altă realitate. Suprarealismul, de exemplu, e din acest punct de vedere doar un avatar epigonic al delirului. Dar delirul e mult mai mult decât atât: e o suferință profundă, în interiorul căreia, izolat de restul lumii, un om se luptă să iasă la lumină. Henri Ey o constatase atunci când a scris extraordinarul său Tratat de halucinații: orice boală psihică este rezultatul luptei dintre o distrugere, o dărâmare, și al reacției de reconstrucție a minții omenești. Dacă ar fi doar distrugerea, bolile psihice ne-ar intriga la fel de mult ca ciroza hepatică sau orice altă suferință cronică a trupului. Dar lupta e mereu acolo, e instinctivă, automată, și lucrul cu adevărat uimitor la un delir e de fapt reziliența omenească în fața non-sensului și distrugerii. Există întotdeauna o formă de reziliență, chiar când ea e trunchiată, neadaptată, oprimată și fără șanse aparente de victorie.  Asta e lecția implicită nu doar a oricărui delir, ci a oricărei suferințe psihice, orice etichetă am agăța noi de ea (depresie, psihoză, anxietate, somatizare, demență, etc.)

E însă foarte greu să treci de anecdotic ca să ajungi la lecția asta. Anecdota deturnează brutal. Dacă citești, în presă, cazul unei persoane care a plănuit minuțios o sinucidere  cu otravă de șobolani, e mai ușor să te concentrezi asupra brand-ului de șoricioaică sau a comploturilor soacrei privind moștenirea, decât a suferinței tainice a unui om care, foarte probabil, suferea de tulburare bipolară. Nicio lecție nu e învățată de aici, o ocazie importantă se pierde definitiv. Dacă nu învățăm din tragedii cum să facem să nu se mai întâmple la fel data viitoare, ce fel de oameni suntem?

Nu doar prin scandal e anecdota o detunare: același efect îl are reacția, mai încărcată de bun simț poate, a evitării, a întoarcerii privirii.

Și dacă în situații caricaturale, de scandaluri de presă, am putea conta pe bunul nostru simț, suntem oare în stare să facem la fel în situații mai subtile? Când e vorba de boala psihică a altora, bunul nostru simț de membri funcționali ai societății riscă să ne trădeze de cele mai multe ori. Nu e vina noastră, e un reflex social.

Am participat aseară la lansarea cărții lui Andrew Solomon, de care vă vorbeam deunăzi. O carte despre depresie, dar nu o carte de psihiatrie. Primul meu instinct a fost să mă întreb ce caut eu acolo. Am fost foarte departe de zona mea de confort, a psihiatrului protejat, ca studentul, de un halat simbolic, într-un cabinet dincolo de pereții căruia nu trece nicio vorbă, psihiatrul care tace și ascultă. Însă, rațional, știu că eram acolo tocmai pentru că sunt psihiatru. Am fost un exponent. Poate că nu mă consider un psihiatru reprezentativ, dar sunt cu toate astea un psihiatru, și, aseară, în acea sală, aveam un mesaj de transmis care nu era doar al meu, ci al întregii mele bresle. L-am scris deja în însemnarea precedentă, dar simt nevoia să îl repet aici: depresia nu se petrece în altă lume decât a noastră. Nu este o altă lume. Cum Jung zicea că niciun delir nu este cu adevărat nou și inedit, la fel trebuie spus despre depresie. Deși adevărat că depresia nu e simplă tristețe,  nu este nici un sentiment mutant, de al cărui straniu ar trebui să ne ferim înspăimântați. Deși e adevărat că „doar” o cincime din oameni suferă de o formă clinică de depresie, restul omenirii nu posedă o imunitate înnăscută sau dobândită. Depresia este virtuală în noi toți, ea e ce se vede atunci când edificiile noastre de suprafață, din a căror construcție nu ne oprim niciodată, sunt măturate de uragan. Depresia e alienantă în sine, dar o bună parte din alienare o generăm noi laolaltă, comunitatea, societatea.

Mircea Cărtărescu, prezent la eveniment, într-un discurs de o eleganță de care eu unul nu voi fi niciodată în stare, a spus că depresia este de necomunicat, ea este infernul, și de fapt toate reprezentările infernului sunt reflecții ale depresiei. Cine îl poate contrazice? Însă mai trebuie spus un lucru important: dacă întorci spatele infernului, contribui la făurirea lui. Dacă te resemnezi cu incomunicabilitatea și ininteligibilul depresiei, ai participat la ele. Poate că e nevoie să fii un geniu ca să transcenzi alienarea și să poți comunica din interiorul propriului tău infern: eu cred că aici e legătura dintre geniu și „nebunie”, propovăduită încă din „antichitatea greco-romană”.
Dar nu e nevoie să fii un geniu ca să îl asculți pe cel aflat în infern. Nici psihiatru. E ușor să o faci, pentru că tu nu ești alienat, mă rog, nu mai mult ca restul lumii, și nimic cu adevărat straniu sau neinteligibil nu se află acolo. Doar suferință, singurătate și nevoie de ajutor .

Un mesaj simplu, chiar banal, dar nu cred că am reușit să-l zic. Sunt foarte neîndemânatic când e vorba de transmis mesaje prin viu grai, în afara cabinetului meu. Iar în scris, câte rânduri mi-au trebuit ca să zic ceva atât de simplu?

Și n-am terminat. Următoarele rânduri sunt pentru cei care au particpat la lansare. Aseară s-a mai întâmplat un lucru: a fost spusă o anecdotă, menționată în carte. Era o anecdotă șocantă. Întâmplător, nu a fost relatată ca în carte, ci ușor schimbată. Fără nicio rea intenție, sunt convins, și poate că nu a fost cu adevărat o schimbare, ci o interpretare, care a făcut ca anecdota să fie și mai șocantă. Dar nici asta nu are nicio importanță. Nu contează nici dacă, din pricina anecdotei, nu vreți să mai citiți cartea, deși e o carte bună și altă carte, cu un asemenea mesaj, pur și simplu nu veți avea la îndemână în România deocamdată. Sau nu știu eu niciuna, deși caut de ceva vreme. Dar dacă cumva ați plecat cu ideea că depresia poate fi ceva abject, în sensul de profund reprobabil social, aflați că nu e deloc așa. Dacă ați rămas doar cu anecdota aia din toată discuția, vă rog eu mult, mai aruncați o privire în jur, în carte, în cărți în general. Nu puneți un capăt de linie gândurilor voastre într-o anecdotă. Atât.