Unii practică ciclismul de șosea, alții doar offroad. Unii preferă ciclocrossul, alții merg doar prin oraș, pe biciclete olandeze, îmbrăcați în haine colorate. Tinerii se dau cu bmx-ul prin piațete și pe lângă monumentele istorice.
Eu practic un nou stil de ciclism. Încă nu i-am dat un nume. E cam așa: în fiecare zi, merg la serviciu, piață, mă rog, pe unde am treabă, doar pe bicicletă. Sunt mereu aceleași drumuri. Am grijă să memorez fiecare detaliu din câmpul perceptiv. Fiecare crăpătură în asfalt, fiecare gaură de canal beantă, fiecare arbore cu crengile prea jos. Și elementele dinamice: felul în care mașinile și pietonii se comportă pe fiecare tronson. Și cele meteorologice, ciclurile vântului, precipitațiilor, temperaturilor. Mintea mea e o hartă cu izohipse, izobare, izobate, izobronte. De-a lungul anilor, le-am sistematizat pe toate. Știu și unde va lovi trăznetul data viitoare. De asemenea, folosesc o bicicletă cu pinion fix, care răspunde la cea mai mică a schimbare de tensiune a mușchilor coapselor, gambelor, chiar și ai mimicii. Înțepenește pe loc dacă îi poruncesc, nici nu trebuie să pun piciorul jos, și țâșnește iar de îndată ce gândul țâșnelii vrea să se nască.
Eu, bicicleta și drumul formăm așadar un singur trup. Nici nu mă mai gândesc la asta, totul e automat. Pot să moțăi în șa dimineața, dacă n-am dormit bine în noaptea precedentă, instinctele mele veghează și nimic nu e în afara controlului lor. Cred că dacă un Brachiosaurus ar apărea brusc de după colț în calea-mi, n-aș simți nicio surpriză, pur și simplu aș urca pe spinarea lui prelungă, aș decola de pe coadă virevoltând prin văzduh și aș ateriza pe traseul meu normal fără să clipesc.
Rezultatul e plăcut de simțit și mi s-a spus că e plăcut de privit. Șerpuiesc pe drum, printre alte vehicule ca o suveică în mâinile dibace ale unei bătrâne țesătoare, desenând modele grațioase prin fumul poluării. Păsările mă însoțesc, vrând să se joace cu mine. Picăturile de ploaie nu reușesc să mă nimerească, cad când prea în față, când prea în spate, când prea lateral, sfârâind cu furie pe asfaltul fierbinte. Nu transpir niciodată. Inima îmi e un mecanism elvețian de ceas. Eu însumi sunt precum limbile unui orologiu din acelea baroce, care marchează și mareele și fazele lunii, mereu descriind cicluri intricate.

Din păcate, zilele trecute a trebuit să mă întâlnesc cu un prieten și asta a însemnat să ies de pe drumul meu obișnuit. Băjbâind eu pe Dorobanți, am căzut într-o groapă și mi-am rupt și o unghie. Noroc că pizza a fost gustoasă și întâlnirea agreabilă.