Acesta e un text adresat și colegilor mei, nu doar publicului larg.

Există încă oameni care nu cred în ADHD. Inclusiv profesioniști ai sănătății mintale. Într-un fel, înțeleg: printr-un ciudat viciu epistemic, deficitul de atenție era recunoscut și tratat de psihiatrii de copii, însă în cărțile și formările psihiatrilor de adulți era absent. În generația mea (nu sunt chiar un dinozaur), pur și simplu nu apărea în nicio carte de psihiatrie românească, și în foarte puține străine. Nu era singurul caz: psihiatria copilului se ocupa cu ADHD și autism, dar când te făceai mare aceste diagnostice se evaporau, și, pentru că ceva trebuia să pui în loc, primeai un diagnostic de adult. În funcție de cât de grav era autismul tău, ca adult puteai avea întârziere mintală, schizofrenie sau o psihopatie (schizoid, de regulă). Nu-mi dau seama cu ce era asimiliat ADHD-ului, probabil cu depresie, având în vedere că oamenii erau, de regulă, foarte deprimați de faptul că nimeni nu știa ce e cu ei.

Și, bineînțeles, era considerat imposibil să afli, ca adult, că ai ADHD sau un autism înalt funcțional (Asperger, cum se numea pe atunci). Dacă nimeni nu s-a prins că e o problemă când erai mic, exclus să se fi gândit cineva la asta când erai mare.

O parte din această „grea moștenire” e foarte actuală, inclusiv în politicile de sănătate publică. Spre exemplu, nu poți primi un tratament compensat împotriva ADHD, ca adult, decât dacă îl luai deja din copilărie. Prostia asta se regăsește chiar și în prospectele acestor medicamente (citez din rezumatul caracteristicilor unuia din astfel de produse: “la adolescenţii ale căror simptome persistă şi la vârsta adultă şi la care tratamentul a demonstrat beneficii clare, poate fi oportună continuarea tratamentului şi la vârsta adultă. Cu toate acestea, nu este recomandată iniţierea tratamentului cu medicamentul Cutare la adulţi.”)

Lucrurile stau însă cam așa: deși e adevărat că ADHD e o boală care apare întotdeauna în copilărie (cel târziu la 12 ani, zice DSM), majoritatea celor care suferă de ea nu sunt diagnosticați. Nici măcar nu ajung vreodată la psihiatru în copilărie. Ajung cei care sunt „copii problemă”. Cei care au dificultăți evidente de a suporta o oră plicticoasă și deranjează sistematic orele, exasperându-l pe învățător. Ajung cei cu deficite de învățare flagrante, care nu pot ține pasul. Sunt însă foarte mulți copii cu inteligență normală și ADHD care se descurcă altfel: nu deranjează, pentru că au o formă predominant inatentă, nu hiperactivă. Învață foarte bine lucrurile care le plac. Iar pentru cele care nu le plac, găsesc strategii diverse, de exemplu îngrașă masiv porcul în ajun, pentru că presiunea și anxietatea reușește să îi mobilizeze. Sau sunt trimiși la nesfârșite meditații, metoda răsăriteană prin care compensăm (mult și prost) deficitele severe ale învățământului public și punem presiune pe copiii noștri, să fie competitivi… Acești copii pot suferi un stress important, dar îl îndură. Dacă adaugi la asta stigmatul teribil de a merge la un profesionist psi, îți explici de ce ajung să fie diagnosticate devreme doar cazurile grave sau intenabile.

Totul ar fi bine și roz, la urma urmelor de ce pui etichete pe ceva ce merge? Nu toți suntem la fel, nu toți învățăm la fel. Problema e că deficitul funcțiilor executive te prinde din urmă la viața de adult. Care poate fi adesea destul de încărcată de rutine, rigori, plicticoșenii, uneori strivitoare, imposibil de suportat de o persoană cu ADHD. Se spune că cei cu ADHD sunt mai creativi: da, pentru că activitățiile și profesiile creative sunt stimulante, ușor de făcut. Dar ADHD nu îți oferă în sine vocație și talent, și chiar dacă ești talentat, chiar și în cea mai creativă și stimulantă profesie tot sunt perioade în care trebuie să bagi capul la cutie și să muncești fără o satisfacție rapidă. Și chiar dacă ai norocul să ai cea mai stimulantă și creativă ocupație din lume, tot te lovești de acte, facturi, rapoarte, birocrație, succesiuni, impozite, o mie și una de lucruri care par banale, dar pentru o persoană cu ADHD sunt adesea epuizante. Și pacientul vine la tine la cabinet, te întreabă ce e cu el, de ce îi e atât de greu.

O altă prejudecată comună în ADHD, pe care o adoptăm mulți dintre noi, profesioniștii, e că ADHD ar fi un diagnostic de excludere absolută, pur. Trebuie să ai doar ADHD. Nu ai voie să ai depresie, anxietate, tulburare bipolară etc. Dacă ai vreuna din astea, înseamnă că simptomele tale erau de acolo, și vei primi antidepresiv, anxiolitic, etc, orice dar nu tratament împotriva ADHD. Reținerea vine din faptul tratamentul anti-ADHD constă și în stimulante, substanțe controlate, cu un anume risc de abuz, și preferăm să nu le prescriem, chiar dacă omul are nevoie. Iar farmaciile preferă să nu le stocheze: mulți dintre pacienții mei trec prin furci caudine în farmacii, când merg să își cumpere medicamentele. Desigur, să abuzezi de o substanță luată de la un dealer de la colțul străzii este fundamental diferit de a urma un tratament cu aceeași substanță, sub îndrumarea doctorului. E bine să ne gândim că, dacă nu vom trata noi pacientul, el riscă să se „trateze” altfel, instinctiv: într-adevăr, multe cazuri de abuz și dependență de droguri sunt cazuri de ADHD ignorat și neglijat.

De fapt, majoritatea cazurilor de ADHD nou-diagnosticat la adult, cel puțin în cazurile pe care le văd eu, sunt pline de comorbidități. Pe primul loc e anxietatea excesivă, pe care omul și-a dezvoltat-o cumva compensator, sub presiunea sub care a fost nevoit să facă aproape totul, de mic. Adesea ea îmbracă forme de tulburare obsesiv-compulsivă, de parcă ordinea extremă, anxioasă, ar putea compensa dezordinea inatenției. Confruntați cu dificultăți zilnice ce par mărunte, dar extrem de numeroase, unii oameni cu ADHD au un aspect distimic, de cronică depresie moderată și oboseală care nu vrea să treacă. O parte din cei care fac ADHD de foarte mici, din prima copilărie, vor face mai târziu, la vârstă adultă, tulburare bipolară, și sunt cele două boli, deși legate, sunt entități distincte, comorbide, care trebuie tratate separat. Alții vor deveni „consumatori de substanțe” și riscă pușcăria, într-o țară care criminalizează intens consumul de psihotrope, dar nu-și poate ajuta cetățenii la nevoie, umplând absența psihiatriei comunitare cu stigmă și prejudecată. Neurodivergențele se acumulează uneori, și frecvent persoane cu tulburare de spectru autist au și ADHD. În fine, mulți dintre pacienții cu ADHD pe care i-am cunoscut, în dansul lor perpetuu prin câmpul minat în care trăiesc, au povești complexe de viață, cu instabilitate relațională și ocupațională, cu dileme morale și emoții tari, și vorbesc mai mult despre astea decât despre disfuncția executivă, dar ea ea acolo, ascunsă în văzul lumii. Orb să fii să nu o vezi.

ADHD nu e un mare mister, nici un diagnostic dificil. Da, nu trebuie pus cu ușurință, trebuie să ne facem treaba de medici și să explorăm toate posibilitățile. Dar nu mai mult ca în cazul tulburării de panică sau al depresiei. De exemplu, eu cer sfatul colegilor psihologi clinicieni care mă ajută cu unele interviuri structurate și alte testări, la fiecare caz în parte. Dar ele NU sunt obligatorii pentru diagnostic, indiferent ce scrie în prospectul medicamentului Cutare. Diagnosticul este unul pur clinic, făcut prin discuția psihiatrului cu pacientul și identificarea criteriilor din ICD (unde a fost tradus, la noi, ca „pertubare a activității și atenției”) și DSM. Testarea obsesivă și până în pânzele albe are adesea rolul de a liniști psihiatrul care trebuie să prescrie medicație, că face ceea ce trebuie, decât să aducă informații noi. Și e bine și așa, mai bine să greșim prin exces de zel decât prin neglijență.

Nu vreau să se creadă că propovăduiesc supradiagnosticarea ADHD și prescrierea generoasă și fără rigoare a stimulantelor. Nici vorbă de așa ceva. Dar, ca un medic căruia, acum doisprezece ani, când a început să trateze ADHD, o făcea cu frica in sân, vreau să zic că dacă vom destigmatiza, recunoaște și trata mai ușor deficitul de atenție/hiperactivitatea la adult, nu vom încuraja abuzul, ci îl vom combate. Nu vom crea dependențe, ci vom feri de ele. Nu vom patologiza normalul, ci vom ușura poveri.