Pe lângă datoria noastră de a căuta frumosul în lume, mai avem și datoria de a căuta mereu adevărul. Acest lucru nu este niciodată ușor, pentru că mintea, aflată în căutarea adevărului, este mereu tentată de plauzibil. Înfometată de sens, mintea omenească riscă să se sature cu primele sensuri pe care le găsește, ori cel mai adesea, valoarea de adevăr a acestora este foarte mică. Asta pentru că, de obicei, când suntem înfometați de sens, e pentru că acesta lipsește. Avem foarte puține date pentru a ajunge la un adevăr, și poate pe undeva suspectăm că adevărul nu ne va aduce liniștea interioară pe care o căutăm cu ardoare, sau, cu alte cuvinte, adevărul e absurd. Uneori, explicațiile cu care ne îndestulăm pot fi cumva benefice, sunt felul nostru de a ne adapta la adevărurile absurde ale vieții: cum este moartea unui om drag. Inventăm explicații despre destin, de pildă, și asta ne liniștește puțin durerea.
Uneori însă, primul sens care ni se prezintă este nu numai fals, ci și dăunător.
Așa se întâmplă în doliul patologic. Un om moare: moartea oricărui om este absurdă, chiar dacă toți murim până la urmă. Moartea e prototipul absurdului, lucrul pe care nimeni nu îl poate accepta pe de-a-ntregul vreodată. Putem să sperăm măcar să acceptăm că nu putem accepta moartea, și să trăim oricum, cu tot cu regretele noastre, așa cum sunt viețile tuturor oamenilor. Până atunci însă, fiecare dintre noi se străduiește să dea un sens, cât de cât plauzibil, morții. O facem în mod automat, este un efort inconștient, voința noastră nu ne aparține în asemenea momente, frânele sunt preluate de mecanismele de adaptare ale minții la absurd. Uneori însă, primul sens pe care mintea îl găsește este un sens rău, infamant, toxic. De exemplu: „eu sunt vinovat”. Poate dacă îl duceam mai devreme la spital, poate dacă știam la ce doctor să ne adresăm, poate dacă l-aș fi încurajat mai tare să își ia medicamentele… Explicația plauzibilă a vinovăției se potrivește ca o mănușă pe durerea și suferința doliului. Nu contează că e falsă, sau, mai rău, indeterminabilă, mintea se va agăța imediat de semnificația ei facilă și, odată sedusă în acest fel, îi va fi extrem de greu să se mai despartă de ea. Inflexibilitatea convingerii de vinovăție va părea ciudată celor din jur, și psihiatrul o va eticheta poate ca „idee delirantă”, sau cel puțin „obsedantă” (asta dacă omul își dă seama, rațional, de iraționalitatea sentimentului de vină). Dar suferința persoanei aflate în doliu patologic este încercarea de a restabili o ordine logică într-un univers descumpănit.
O încercare sortită eșecului, care, ca orice dis-adaptare, sau mal-adaptare, generează reacții negative în lanț. Cei dragi, rămași alături de tine, vor suferi la rândul lor văzându-ți suferința. Uneori, suicidul pare concluzia logică, pedeapsa binemeritată și ispășirea vinei, dar, ca orice moarte violentă, va aduce cu ea o cantitate uriașă de absurd și durere pe care cei rămași vor trebui să o suporte la rândul lor. Ca orice tulburare psihică, depresia din doliul patologic este rezultatul și generatoarea unui cerc vicios.
Fiind doar un psihiatru, nu am niciun fel de răspuns la întrebările absurde pe care universul ni le impune. Am însă datoria de a încerca măcar să caut adevărul atunci când el îmi scapă, și să nu mă mulțumesc definitiv cu niciun sistem de credințe și explicații care pare să-mi inducă o anxioliză temporară. Acest lucru nu este însă doar datoria unui medic, ci și o tendință naturală a conștiinței oamenilor. Și chiar dacă nu putem nici măcar să sperăm că vom avea răspunsuri definitive și mulțumitoare, simplul fapt de a continua să ne punem întrebări poate avea surprinzătoare „efecte antidepresive”.
Ce impact psihologic credeti ca va avea asupra femeilor in cauza o astfel de initiativa parlamentara (care probabil va deveni curand lege):
http://www.criticatac.ro/15465/neo-decreteii-cum-vrea-pdl-sa-inverseze-trendul-demografic-inainte-de-avort-femeia-sa-vada-video-cu-procedura-medicala/
Buna ziua,
Ma iertati ca va deranjez .Vin cu rugamintea la d-voastra sa scrieti un articol pe blogul d-voastra si sa distribuiti mai departe pe facebook despre mama mea, Gabriela Tudorache care este foarte bolnava . Este diagnosticata cu meningiom , o tumoare cerebrala care i-a afectat vederea si trebuie sa se opereze cat mai repede la o clinica din Germania unde ni se cere 35 000 EUR plus cheltuieli de cazare si transport .
Viata si vederea ei depind de aceasta operatie , iar mie si fratelui meu ne este foarte greu sa o vedem cum indura zilnic cumplitele dureri de cap si ametelile .Timpul nu ne permite sa asteptam si va rugam sa scrieti un articol despre cazul ei . Mai multe detali le gasiti pe http://gabrielatudorache.blogspot.com/. Sau ne puteti contacta la nr de tel. 0724342082. Va rugam , daca sunteti de acord sa ne lasati si un raspuns .
Va multumesc din inima pentru sprijinul acordat.
dumitru_gabriela31@yahoo.com
tocmai am citit pe medlife sau whatever porcaria aia de articol despre Inglesina si am simtit nevoia sa intru si aici ca sa te injur.
totusi, pentru ca nu m-am enervat suficient ca sa injur pe un necunoscut pe internet, o sa spun ca eu fac parte din middle class (lower middle class, mai precis), ca sunt zgarcit in general si, cu toate astea, am cumparat de la targ un Inglesina 3 in 1 pe care am dat 2,700 de lei.
motivul? este un carucior cu un raport calitate foarte bun (am studia cel putin 5 marci inainte sa ne hotaram la asta)
ai vazut cum se pliaza/ se depliaza cu o singura mana? ai vazut cat de usor este si cum o femeie cu un copil in brate il poate pune in portbagaj tot cu o mana?
nu ai vazut, iti spun eu, ca daca ai fi vazut, n-ai mai fi scris articolul ala doar ca sa te afli in treaba.
ei, pentru linistea ta, o sa-ti spun ca am luat acest carucior ca sa ne faca noua viata usoara, adica nu l-am cumparat in ideea de “sa luam tot ce e mai bun pt lumina ochilor mei”
psihiatru zici? pfff.
@Liviu: vă cer scuze dacă v-am insultat în vreun fel, a fost fără să vreau. Articolul respectiv merita luat cu un grăunte de sare, nu ad literam. Sunt convins că respectivele cărucioare sunt foarte bune și vă doresc să-l folosiți sănătoși. Mulțumesc că nu m-ați înjurat, totuși 🙂
Atunci va rog si eu sa luati cu un graunte de sare textul meu de mai jos.
sunt socat ca lumea considera extravaganta sa dai 700 de euro pe un carucior in tara in care facem credit pt tv cu plasma si toata lumea viseaza sa aiba SUV.
Asa ca in textul asta eu propun niste metode de a face si bani cu copiii nostri, ca sa nu mai fim acuzati ca suntem snobi si parveniti, noi, parintiu care consideram ca primul lucru pt care merita sa economisesti este copilul.
http://viatadetata.wordpress.com/2012/04/02/nasterea-si-cresterea-bebelusului-varianta-profitabila/
iar astazi am scris si reactia mea “oficiala” la articolul cu Inglesina.
http://viatadetata.wordpress.com/2012/04/06/ipocrizia-la-romani/
recunosc, m-am enervat si am luat-o personal, dupa cum am scris aici inca de la inceput;
nu a fost vorba doar de articol, am avut reactii similare inca de acum mai multe zile, cand sotia mea a publicat pe blogul ei suma totala pe care am cheltuit-o cand am cumparat lucrurile pe care noi le-am crezut necesare pentru venirea copilului.
asta e.
Am citit si eu articolul domnului doctor Stroescu. Pe mine unul m-a destins. Si da, scrie bine. Dar nu am gasit in articol nici numele Liviu, nici numele Ioana. De ce ati luat-o atat de personal? In plus, nu am gasit nici o urma de injuratura sau alte formule agresive. Zambiti, va rog!
Foarte fain articolul şi mai ales finalul. Există însă un dezacord: cred că tendinţa naturală a oamenilor este tocmai aceea de a se opri asupra plauzibilului şi a primelor soluţii, cum o şi spui la început. Dificil este să continui să-ţi pui întrebări fundamentale, fără speranţa că vei găsi răspunsuri la acestea. Să ştii că „existenţa este o problemă fără niciun răspuns corect” cum o spune Irvin D. Yalom, dar să perseverezi în căutarea adevărului.
nu, nu. Depinde mult de fire. Simplul fapt de a continua sa ne punem intrebari, fara sa speram la raspunsuri multumitoare, poate accelera depresia. Vrrrum – paf. Si-ai terminat repede cu el.
trebuie lucrat la gasirea unui sens, in paralel cu intrebarile. sa nu ma lasi singur cu intrebarile astea, daca banuiesti ca nu stiu sa ma agat de un sens.
ba da, exista raspunsuri. nu mi-as pune intrebari daca nu ar exista raspunsuri.
Tine de educatie,felul in care accepti sau nu moartea.Noi ca si popor crestin invatam ca exista continuitatea vietii dupa moarte,dar nici cea mai habotnica persoana nu este convinsa de acest lucru.Nu ne-a invatat nimeni sa murim frumos ,cu zambetul pe buze.
Iata ce spune Oana Pellea despre acesta,experienta :
http://www.eugeniavoda.ro/ro/emisiuni/arte/oana-pellea
mie mi se pare inacceptabil ca juma de viata sa traim alaturi de niste persoane care ne sunt rude de sange, iar restul vietii trebuie sa traim cu niste straini.