La prima vedere și luând în considerare doar ce îți spun simțurile, începutul de toamnă ar putea să fie primăvară. Mergând spre serviciu pe bicicletă, prin parcul Herăstrău, în zorii zilei, după ultima rafală de ploaie, totul e verde proaspăt, miroase a iarbă și pământ reavăn, păsările cântă și dinspre lacul încă plin răsuflă o briză călâie.
Ce strică momentul de fericire simplă e faptul că știu că nu e primăvară. Ce văd acum e doar un contratimp de grație și în curând nimic nu va mai fi verde, lacul va fi golit și va rămâne o groapă mâloasă, va fi frig și roțile de la biciletă mă vor împroșca cu noroi. (Din fericire, am apărătoare.) Cum zice Topârceanu, „Dar când ştiu c-o să vă-ngheţe/ Iarna mizerabilă/ Mă cuprinde o tristeţe/ Iremediabilă”
Nu simțurile sunt așadar sursa nefericirii, ci amintirea și capacitatea de previziune care au făcut din oameni stăpânii planetei.
În majoritatea timpului, fericirea e în prezent, nefericirea e în trecut sau în viitor. Iar noi – noi suntem undeva în afară. Nu mereu, dar mai mereu.

Ne putem antrena să trăim cât mai mult în prezent, e greu, dar se poate. Însă avem nevoie să trăim și în celelalte stări ale timpului. Nu suntem fluturi sau alte animale, să ne descurcăm doar cu ziua eternă, avem nevoie să ne planificăm săptămâna, anul, viața. Planurile sunt un semn de sănătate psihică, chiar dacă socoteala de acasă adesea nu se potrivește cu cea din târg. Capacitatea de a-ți adapta planurile e și ea un semn de sănătate psihică.

E vechea dispută dintre Oscar Wilde și Chesterton. Chesterton spunea că religia lui „carpe diem” e cea a oamenilor foarte nefericiți, doar o altă expresie a disperării.
E ușor să fii Oscar Wilde, sau chiar JP Sartre, când ești tânăr. Pentru că nu ești cu adevărat, nu poți să fii, ești doar un admirator distant, te îmbraci cu filosofia asta ca cu un tricou cool, nu o trăiești.
Când lucrurile se schimbă și eventual ai și copii, îți dai seama că nu ai cum să mai fii nici unul nici altul, nici carpe diem nici existențialist. Trebuie să planifici și să speri.

Să planifici și să speri, cât mai des, aproape tot timpul. Și pentru câteva minute, în drum spre serviciu, să știi cum să nu planifici și să nu speri, ci doar să te bucuri de ceva asemănător cu primăvara.