Încurcăm prea mult pe “cine suntem” cu “ce suntem”. Și ierarhia dintre ele.

Suntem oameni și asta nu e echivalent cu a spune “suntem doctori”, sau “suntem key account manageri” sau “suntem competenți, talentați, dotați, etc”. Cine suntem ar trebui să fie infinit mai important decât ce suntem.  Dar aparent nu e deloc așa.

Trăim un soi de tiranie a CV-ului. Am ajuns o palidă reflecție a lui. Aparent, singura cale de salvare e să ai un CV bogat, așa ești și tu bogat. Tot ce nu e trecut în CV nu există, limitele colii A4 sunt limitele vieților noastre.  Competența, specializarea, profesionalismul – cuvinte sunătoare ca talăngile- surclasează oricând omenia.

“Nu sunt făcut pentru asta”, îmi spune cineva, legat de meseria pe care a ajuns să o facă și care îi mănâncă viața încetul cu încetul. “Nu ești făcut pentru nimic”, aș vrea să-i spun, dar ar crede că îl insult. Dar niciunul dintre noi nu e făcut pentru niciunul dintre rolurile pe care ajungem să le jucăm. Cum să-ți privești copilul în ochii mari cu care te fixează imediat după ce se trezește din somn, și să-i spui: tu te-ai născut să fii contabil? Sau doctor? Sau pilot de curse? Nu i-ai impune copilului tău asemenea granițe, de ce ți le-ai impune ție, sau oricui?

Nu știm de ce ne naștem, nici de ce murim. Să pretindem contrariul înseamnă să ne mințim singuri, sau între noi. Desigur, trebuie să învățăm o meserie, trebuie să avem un rol, dar asta nu e ceea ce suntem. Știu să mânuiesc ciocanul și nicovala, dar nu mă cheamă Ciocan Nicovală.

Și totuși, așa te strigă toată lumea. Ciocan, ia vino încoa. Nicovală, fă-ți treaba, altfel nu meriți să mănânci, să dormi, să exiști. Cine mai ține minte cum te chema de fapt?

Nu știm de ce ne naștem, dar am putea crede într-un scop anume al nostru.