Problema disperării existențiale e că plasează omul în afara lumii.
La o întâlnire recentă cu un autor al unei cărți despre depresie, cineva a spus că, până la urmă, depresia e justificată. Marea mirare ar fi că există oameni care nu sunt deprimați. Asta pentru că, spunea vorbitorul, în ultimă instanță întreaga noastră existență în Univers este lipsită de sens, și că, în fața acestei supreme futilități, revolta este singurul răspuns sănătos mintal („Rage, rage, against the dying of the light”, că tot sărbătorim centenarul Dylan Thomas). Un alt invitat vorbea despre sistemul de iluzii pe care trebuie să ni-l fabricăm ca să suportăm acest adevăr, și că orice depresie este de fapt prăbușirea acestui sistem de iluzii.
Autorul cărții (e vorba despre Andrew Solomon, despre care am mai vorbit aici), a zis un lucru interesant: poate că e adevărat că existența noastră este lipsită de sens și de scop ultim, că, după o viață de suferință, strădanie și zbucium, dispărem pur și simplu fără să lăsăm urme. Dar e un adevăr care minte.
Aș merge mai departe de atât. Lăsând orice considerent mistic-religios la o parte, și privind doar existența fizică a minții omenești, un ansamblu perisabil de molecule organice, apărut aleator, ocupând un spațiu și un timp infinitesimal la scară cosmică, nu este un lucru lipsit de sens. Tocmai pentru că existăm în lume, în ea și din ea ne-am născut, și nu suntem niște entități exilate sau incarcerate în ea, nu suntem lipsiți de sens. Suntem Universul reflectând asupra lui însuși. Conștiința există: iată un fapt de netăgăduit. Poate că e un fenomen paradoxal, dar să afirmi că ea ar fi doar o iluzie ar fi un paradox mult mai mare (cine ar percepe iluzia, dacă conștiința însăși nu există?) Conștiința generează sens. E treaba ei, cu asta se ocupă ea și toate structurile care o susțin. Creierul nostru continuă să genereze sens, chiar în stare de avarie, nu doar la nivel de imaginație, nu doar cu cortexul frontal evoluat, ci și la cel mai instinctiv și bazal nivel. Sensul nu e așadar doar o fantezie, chiar dacă firul de praf care se învârte în jurul Soarelui ar putea fi singurul loc unde el este făcut. Dimensiunile noastre mici nu sunt de plâns, de fapt, simplul fapt că pe un fir de praf extrem de mic există minți care se tem de dimensiunile enorme ale Universului, e, după mine, lucru de mirare și de bucurie.
Pentru că, dacă suntem într-adevăr extrem de mici și, dincolo de limitele strâmte ale vieților noastre minuscule, nu există sens, atunci, cu atât mai mult, această fărmâmă de înțeles e extrem de prețioasă. Fizicianul R.H.Dicke observa că trăim o extrem de îngustă eră de aur a Universului, cea în care viața și mintea sunt fenomene posibile. Timpul nostru, atât de scurt cât e, e un timp de aur. Cum să justifice el depresia?
Angoasa și revolta existențială nu e altceva decât reflexia dorinței noastre (cu cele două fațete, speranță și disperare) de avea ceva mai mult decât o clipă de aur în lume. Dar simplul fapt că Universul, prin noi, își dorește să fie mai mult decât e, nu înseamnă oare nimic?
Tindem să considerăm speranța ca fiind un sistem de iluzii. Dar e la fel de logic să consideri deznădejdea ca fiind același lucru. Mintea noastră nu poate funcționa fără iluzii, deși cuvântul iluzii nu e tocmai corect, pentru că se condamnă singur.
Iluziile noastre sunt eșafodajul temporar pe care ne construim lucrarea. Nici măcar nu alegem să o facem, ne apucăm de ea de cum ne naștem. Până la urmă, schelele trebuie înlăturate, dar până atunci, mai avem de lucru. Suntem cu toții niște meșteri Manole.
„Iluziile noastre sunt eşafodajul temporar pe care ne construim lucrarea.” Mă tem că nu înţeleg. Iluziile noastre sunt însăşi lucrarea. Faptul că dăm un sens lumii este o activitate a conştiinţei noastre şi nu o calitate instrinsecă a lumii. Sensul însuşi este o iluzie, este o construcţie care, da, uneori se prăbuşeşte. Meşterul Manole (sau Sisif) oboseşte să o mai ia de la capăt şi atunci poate să apară depresia.
Ovidiu, dar conștiința noastră e extrinsecă lumii?
În rest, suntem de acord. Iluziile se prăbușesc, dar cred că și intuiția prăbușirii lor, vidul existențial, etc, sunt tot sisteme de iluzii, tot produse ale conștiinței. Nu vreau să mă joc cu sofisme, dar groaza că totul e iluzie e tot o iluzie.
Din punctul meu de vedere, conştiinţa este, da extrinsecă (opozabilă) lumii (realităţii). Formează cele două realităţii un tot – în intenţionalitate, dacă vrei: orice act de conştiinţă este conştiinţa a ceva şi atunci vorbim de o unitate – dar în care avem la o extremă lumea iar la cealaltă conştiinţa. Privim lumea amorfă şi o injectăm cu sens, cu viaţă, o viaţă care nu-i aparţine ei, lumii, ci erupe din conştiinţa noastră.
Interesant punct de vedere că şi Nimicul este tot o construcţie (prefer acest termen celui de iluzie, care implică o judecată de valoare). Chiar nu m-am gândit niciodată la asta… Până acum m-am oprit în faţa Sa ca şi staţie terminus şi de aici era numai cale de urcare… A gândi şi că acest lucru este doar imaginat mi se pare c[ ne aruncă într-un haos fără ieşire, în care am rătăci veşnic. Spus altfel, accept să mi se spună, şi întrucâtva sunt de acord cu afirmaţia că viaţa este o iluzie, un vis etc. dar nu accept să mi se ia certitudinea morţii. Doar aşa, pornind de la această singură certitudine, mă pot întoarce înapoi în viaţă, pentru a-i da sens. (Scuze, m-am întins, m-a luat valul. 🙂 )
Nu-i nimic, mă bucur că te-ai întins.
Păi cum să fie extrinsecă lumii? Conștiința este un fenomen care se petrece în lume. Nu avem libertatea să definim conștiința cum vrem noi, ea se întâmplă, pe planeta Pământ, așa cum se întâmplă explozii solare în Alfa Centauri. Dacă conștiința e în afara lumii, atunci unde e ea? N-o putem studia ca pe Alfa Centauri, nu fara criterii subiective, dar nu cred că putem nega, rezonabil, realitatea conștiinței.
Nu cred că se face haos dacă considerăm “nimicul” tot ca pe o construcție. În alte culturi, în alte concepții, nimicul nu există. Cine suntem noi să pretindem că propriul nostru concept despre nimic se suprapune perfect realității? Dar nici măcar asta nu zic. Percepția normală asupra lumii (ce-o mai fi și asta), nu e de competența mea. E de compentența mea să spun că depresia e o percepție eronată asupra lumii, chiar dacă adevărul depresiei pare de necontestat. Să fii deprimat din motive existențiale nu este justificat, nu este acceptabil, nu de către mine, ca psihiatru. Se întâmplă, dar nu pot să mă resemnez sau să stau liniștit cu mâinile în sân, zicând: e normal, viața e într-adevăr fără sens, etc. Și dacă eu nu pot, nu mi-este permis, de ce ar fi permis oricui? E o chestiune etică, dacă vrei.
Desigur, din punctul tău de vedere, al psihiatrului, conştiinţa este un obiect de studiu, o cercetezi aşa cum geologul studiază pietrele şi meteorologul vremea. Dar, cred eu, conştiinţa are un cu totul şi cu totul alt nivel de realitate decât orice constelaţie, decât Universul însuşi (aceasta face parte din acel sentiment de mândrie a omului care se ridică deasupra naturii moarte, sentiment de care vorbeşti în articol şi de care pomeneşte Pascal). Ca profan, spun că mintea umană (în general sau măcar a omului care are o minimă brumă de conştiinţă de sine şi care măcar priveşte lumea din afara sa) este altceva decât lumea inertă, realitatea, hai să o spun, fără conştiinţă. Poate fi, la limită, o distincţie aşa cum ar fi de pildă lumea organică şi cea anorganică, spectrul vizibil şi spectrul invizibil, lumea atomică şi cea subatomică etc. tot astfel vorbim de lumea conştiinţei (subiectivă, a omului) şi lumea din afara acesteia, „obiectivă”. Dar e mai mult decât atât, nu este doar o diferenţă de grad, ci şi una de natură – conştiinţa priveşte (şi construieşte) lumea, pe când lumea se priveşte, exact cum spuneai, împreună cu Carl Sagan, doar prin ochii noştri, ai oamenilor înzestraţi cu conştiinţă. Aşa cum tu, Vlad, priveşti din afară un bolnav – un Univers şi el – şi eu, Ovidiu (dar cu toţii o facem în măsură mai mare sau mai mică), privesc din afara ei lumea şi-i dau sens. Eu îi dau sens meu, acesta nu este acelaşi pentru toţi. În acest sens intră – nu ca schelă temporară, ci ca structură de rezistenţă – şi o serie de convingeri printre care acelea că lumea în sine este indiferentă faţă de mine, că este absurdă, că este o datorie să îi dau viaţă pentru că altfel se prăbuşeşte în haos, că libertatea mea este absolută (în sens desigur sartrian), având-o printre altele şi pe aceea de a fi depresiv sau măcar deprimat atunci când cunosc Neantul sau tocmai ca rezultat al acestei interacţiuni. Iar aici cred că am ajuns la concluzia ta, recunosc, fără să am această intenţie: Eu îmi construiesc (prin sensul pe care-l dau realităţii) lumea. Dar adaug ca persoană deocamdată autonomă, nonpsihiatru, nonmedic, neimplicată etic, ci doar ca observator şi comentator, că am deplina responsabilitate a acestei lumi. Aceasta înseamnă că îmi asum riscul posibilităţii permanente a prăbuşirii ei. Atunci, poate, voi cere ajutorul celor ca tine, profesionişti angajaţi etic. (Într-adevăr, din punctul de vedere al unui pacient s-ar putea ca această discuţie să se poarte cu totul şi cu totul altfel.)
Problema dumitale domnule doctor este ca din fregeda pruncie ai mers intr-o asa zisa cariera de medic psihiatru, adica meseria de a convinge oamenii (convinge am zis) ca daca isi baga in corp anumite substante (patentate de preferinta) le va fi mai bine. Nu esti insa decat un om care insista sa creada ca meseria lui este indispensabila vietii pe Terra, si refuza sa ia in considerare orice pareri contrare. Ai putea dumneata supravietui daca de maine pastilele patentate s-ar dovedi ca sunt simple artificii comerciale? Sau daca ar afla toti cititorii domnului Solomon ca familia domniei sale isi castga (moralmente deplorabil) existenta din productia de antidepresive? Sentimentul de inutilitate ar fi prea mare! Asa ca ramaneti prins in deplorabila iluzie a utilitatii!
Lumea occidentala s-a descurcat, sute de ani, fara psihiatrie. Sigur, a facut-o adunand oamenii cu mari suferinte psihice in stabilimente unde erau legati si incuiati pentru restul vietii. N-a avut nevoie de psihiatrie pentru asta.
Cat despre medicamente, personal nu am preferinta pentru cele patentate. Nu e practica mea, dar nu am o problema cu medicii care le prefera. Nu am actualmente nicio relatie comerciala cu niciun producator de medicamente, daca aveati vreo indoiala. Sau poate critica dvs e una generala, si atunci, da, exista riscuri mari de conflicte de interese, atat in psihiatrie, cat si in medicina in general. Nu stiu insa care ar fi azi alternativa viabila.
Da, stiu si eu ca tatal lui Solomon lucreaza in industria farmacologica. Daca as avea un copil bolnav, si eu as vrea sa fac ceva concret ca el, si altii ca el, sa sufere mai putin.