Iată din nou venită vremea dezbaterii periodice asupra boicotului electoral. În buna tradiție a profesioniștilor sănătății mintale, nu am un îndemn de dat, în niciunul dintre sensuri. E decizia dumneavoastră dacă votați sau nu.
Ce pot să vă spun e că sistemul va merge oricum: poporul are întotdeauna dreptate. A avut și până acum. Nu în sensul vreunei etici politice, ci într-un sens, dacă vreți, psihanalitic. România actuală este imaginea limpede a aspirațiilor noastre cele mai intime. Este produsul minții colective, nu în dimensiunea ei ideatică, rațională, ci în cea reală, afectivă, primară. Suntem, că ne place sau nu, o autentică democrație. Politicienii noștri ne reprezintă perfect. Este treaba lor să o facă: în ultimă instanță, prin definiție: politicianul e omul care ne descifrează dorințele și pulsiunile și se armonizează cu ele.
O prietenă din străinătate îmi spunea ce o frapează la București: variabilitatea extremă a peisajului, nu doar de la o stradă la alta, nu doar de la o clădire la alta, ci chiar și pe fațada aceleiași clădiri. Polimorfismul ăsta pitoresc nu este posibil în civilizații mai vechi: trebuie să te supui unui anumit standard comun. Dacă întreaga clădire e verde, nu-ți vopsi tu balconul în roz. Dacă, pe o stradă curată, casa ta e singura nezugrăvită, presiunea grupului te va forța să ți-o zugrăvești și tu. Există un anumit simț al proprietății comune care la noi e complet absent.
Un alt exemplu, care mă obsedează și pe care probabil l-am mai dat de multe ori: felul în care trotuarul de pe strada unei școli din cartierul meu e ocupat de mașini parcate. E mai mult decât vandalism în gestul de a parca mașina pe trotuar, sau pe trecerea de pietoni, sau, cum văd zilnic, în dreptul rampei de acces al persoanelor disabilitate al policlinicii unde lucrez. Vandalismul e un soi de frondă socială intenționată. Ori în urbanismul nostru nu vreo rea intenție, ci ceva și mai grav: o lipsă de empatie. O sociopatie. Oameni care, individual, nu sunt psihopați, luați în grup, se pot comporta psihopatic. E o întreagă teorie pe marginea acestui straniu efect, rămas în istoria psihologiei sociale sub numele propriu Kitty Genovese, cum o chema pe victima unui omor brutal care ar fi putut fi oprit dacă vreunul dintre martori s-ar fi obosit să sune la poliție.
Nu ne gândim niciodată la noi înșine ca la niște psihopați, cu toate astea comitem zilnic miriade de gesturi antisociale, mai mici sau mai mari, pentru că etica noastră comună ne permite acest lucru. Etica nu este doar un set de restricții, ci expresia ultimă a unui ideal. În termeni psihanalitic, comportamentul nostru comun este dictat de un fel de supra-eu colectiv. Iar acest supra-eu este profund egoist și nu are alt motor decât auto-propășirea, chiar cu prețul daunei celorlalți. Desigur, putem să raționalizăm, să dăm vina pe alții, să găsim motive care să ne justifice acțiunile în proprii noștri ochi. Școlarii merg pe carosabil pentru că primăria nu mi-a făcut parcare. Blochez rampa pentru scaunul cu rotile pentru că nu văd niciun handicapat prin preajmă. Iau șpagă pentru că altfel nu pot să trăiesc. Fiule, în viață trebuie să te gândești în primul rând la tine și să faci mulți bani, asta e important. Ești fiul meu și de asta îți zic.
Recent, politicienii noștri au schimbat o serie de insulte sub forma unor „diagnostice” psihiatrice. Desigur că genul ăsta de invective are o dublă gravitate: pe lângă faptul că sunt jigniri, ele sunt profund discriminatorii la adresa oamenilor care suferă de boli psihice. Dincolo de asta, pseudo-diagnosticele puse erau complet eronate. Niciun politician nu suferă de psihoză. Ei nu au halucinații, dezorganizare a gândirii și nu eșuează în a funcționa în mediul lor. În schimb, foarte mulți politicieni sunt însă niște sociopați autentici. Așa au fost dintotdeauna. Totala lor neinvestire afectivă în problemele reale ale populației, demagogia, ipocrizia, instabilitatea, lipsa de scrupule, comportamentul infracțional, tot ceea ce le reproșăm de regulă, echivalează cu criterii de diagnostic ale tulburării de personalitate antisociale.
Motivul pentru care avem însă politicieni psihopați nu este vreo conspirație secretă internațională, nici un nenoroc al destinului, nici o neputință a noastră în fața grupurilor criminale organizate. Politicienii sunt suma personificată a idealurilor noastre civice. Priviți-vă politicienii și vă veți vedea latura întunecată în oglindă. În orice proces de schimbare a ceea ce suntem, o singură zi e foarte puțin. Fie ea și zi de vot. Dacă e să schimbăm, să reformăm clasa politică, schimbarea trebuie să înceapă în interiorul nostru. În ceea ce așteptăm, ne dorim, și simțim față de ceilalți. În direcția în care privim atunci când cel de alături suferă. În ceea ce ne învățăm copiii. În asumarea responsabilității, nu doar pentru spațiul nostru intim – el e de cele mai multe ori mic și sărac – ci pentru spațiul nostru comun. Și asta în majoritatea zilelor săptămânii, în majoritatea lunilor anului, nu doar pe 25 mai 2014.
Absolut nimic nu se va schimba înainte de noi înșine. Nu va veni niciun vodă luminat să ne îndrume, și nici măcar vreun politician cu bună credință. Buna credință a politicienilor nu poate apărea decât ca reacție la propria noastră bună credință. Ce caraghioși sunt toți indivizii ăia deghizați de pe panourile electorale. Dar ei sunt caraghioși doar pentru că încearcă să ne imite. Politicianul e caricatura ta și a mea. Iar caricaturile sunt adesea mai revelatoare decât portretele romantice. Dar asta poate fi un lucru foarte util. Eu unul voi profita de campania electorală să mă privesc în oglinzile de pe străzi și să îmi aranjez nițel ținuta. Dumneavoastră?
Foarte frumos spus. Dar poate ca diagnosticele puse in masa nu sunt cea mai buna modalitate de rezolvare a problemei. Poate ca psihopatia manifestata in masa este rezultatul compulsiei la imitare: asa am vazut ca reactioneaza cei care au succes si deci asa trebuie sa reactionez si eu ca sa am succes. Paradoxul este probabil ca profetia se adevereste de multe ori. Ar fi interesat de studiat din acest punct de vedere daca populatia masinilor parcate pe trecerile de pietoni este reprezentativa pentru populatia de masini dintr-un oras, ori am banuiala ca frecventa bemveurilor x5 este mai mare intre masinile parcate pe trecerile de pietoni.
Si oare un om care a avut o mama si un tata se face politician pentru ca este socipoat sau oare se face sociopat pentru a deveni politician?
“Recent, politicienii noștri au schimbat o serie de insulte sub forma unor „diagnostice” psihiatrice.”
Nu doar ei si nu doar “recent”. De mici invatam mizeriile discriminatorii care functioneaza pe post de insulta: prima e, desigur, “handicapatule”; urmeaza semnul cu mana falfaind in dreptul capului si care sugereaza o afectiune psihica. De aici se dezvolta un intreg arsenal al epitetelor din zona asta si, mai grav, un mod de a gandi. Eu inca ma mai lupt sa elimin ramasitele cinismului dezgustator de genul asta impregnat din copilarie.
Desigur ca ei suntem noi. Dar in loc sa ne gandim la asta si sa ajungem la o asemenea concluzie deprimanta, mai bine tragem niste avantaje. De exemplu, ii putem folosi ca pe o tinta usoara si ca pe o scuza pentru toate neimplinirile. Ei isi vad de treaba, noi ne racorim si ne intarim convingerea ca noi nu, niciodata. Lucrurile merg inainte.
Admirabil articol, o raritate in discutiile pe tema asta.
Şi eu cred că politicienii sunt oglinda noastră. Sper să reuşim să ne facem puţin mai buni unii cu alţii.
..altfel spus, sunt mult mai multi sociopati printre noi, decat vrem noi, cei ce posedam cel putin empatie, sa recunoastem??..oricum, mai multi ca noi, astia cu empatia in sange!? 😉
Irina, să zicem doar că e un micuț sociopat în fiecare dintre noi și se manifestă mai des decât credem noi 🙂
Cravata e la locul ei, sapca e aranjata, uitatul in oglinda face minuni.
Felicitari pentru curaj. 🙂
Eu? Eu n-am depasit faza aratatului cu degetul si a tipetelor. Dar nu stiu ce altceva sa fac cu ceea ce simt.
Buna ziua.
Va cer si eu o informatie, daca sunteti amabil. As dori sa-mi indicati o sursa de informare, mai detaliata, despre starile oneiroide, respectiv despre schizofrenia indusa chimic.
Va multumesc anticipat.
Buna ziua,
Sincer, nu stiu exact ce intelegeti prin “schizofrenie indusa chimic”. Exista substante, droguri de abuz si unele medicamente, care pot da simptome asemanatoare cu cele din schizofrenie, adica halucinatii, idei delirante si dezorganizarea gandirii. E vorba doar de niste simptome, atentie, care de regula dispar dupa incetarea consumului, si nu de boala schizofrenie, care e o afectiune cronica ce presupune dificultati de adaptare la realitatatea zilnica si necesita tratament. Uneori, abuzul de anumite substante poate precipita o psihoza de durata, chiar si schizofrenie, la persoane vulnerabile, dar in acest caz abuzul de substante nu e singura cauza, ci doar un factor de risc si un element declansator. Practic, conform definitiilor internationale, care au cauzele toxice sau medicale generale ca criteriu de excludere a diagnosticului, nu exista schizofrenie indusa chimic.
“Stările oneiroide” sunt descrise in tratatele noastre de semiologie psihiatrica ca situatii in care halucinatiile sunt profunde si organizate asemenea unui vis. Se mai face inca o clasificare dimensionala a afectarii campului constiintei: o afectare relativ “superficială” sunt halucinatiile din psihoza, cand cel afectat, desi are perceptii anormale, este orientat, stie unde se afla, are o claritate a constiintei. La polul opus e sindromul confuzional, sau “deliriumul” (da, ca in “delirium tremens”), care are întotdeauna o cauză organică sau toxică, și este însoțit de dezorientare, confuzie, amnezie. Sindromul oneiroid (sau crepuscular) e undeva intre ele, și poate apărea atât în unele forme de psihoză, cât și în afecțiuni organice, cum e epilepsia de lob temporal, sindroame de lob frontal, și altele. Dar astea sunt lucruri foarte tehnice, destinate pregătirii și ordonării gândirii profesioniste. Nu știu ce beneficii ați avea dvs din studierea unui tratat de semiologie psihiatrică, dar, daca tot m-ati intrebat, pe oricare il gasiti, in orice biblioteca, e bun.