Poate îmbătrânesc, dar îmi e din ce în ce mai greu să citesc declaraţiile oficiale emise de Ministerul Sănătăţii. Luna trecută m-am chinuit destul de mult să citesc capitolul de sănătate psihică din Strategia Naţională de Sănătate, domeniu declarat prioritar. Şi totuşi nu e mult: în circa două pagini e discutată toată problematica psihosocială din România şi sunt propuse şi soluţii. Am încercat să trec paragrafele printr-un pieptăn fin, cu bună-credinţă. După ce am dat la o parte truismele şi repetarea sublinierii importanţei problemelor şi a reintegrării sociale, am reuşit (sau aşa cred) să degajez cele câteva măsuri propuse de „îmbunătăţire a stării de sănătate mintală a populaţiei“. Am înţeles că există (sau se preconizează) un program împărţit în două: un subprogram se ocupă cu profilaxia patologiei psihiatrice, celălalt cu toxicodependenţele. De fapt, sunt aproape sigur că primul subprogram nici nu există, fiindcă profilaxia în psihiatrie este cu totul absentă: căutaţi-o oriunde, în comunitate, în şcoli, la locurile de muncă; n-o veţi găsi.
Într-o lume în care există o relaţie direct proporţională între rata şomajului şi rata suicidului, dacă astăzi cineva riscă să aibă probleme psihice, e strict treaba lui să le prevină, principala strategie socială constând până acum în mecanismul ancestral al selecţiei naturale. Înţeleg că subprogramul va consta în facilitatea accesului, diversificarea serviciilor, respectarea drepturilor şi intervenţii de promovare. Lucruri minunate, de altfel. Care erau stipulate şi în documentul omolog de acum zece ani (SNSP 2004), doar că acolo erau mai amplu elaborate şi mai specifice, iar exprimarea mai precisă. Nu au fost defel manifestate însă în realitatea deceniului ce a urmat. Aşa că principala evoluţie din documentul de acum o reprezintă limbajul manierist, vag şi evaziv, şi conţinutul fragil şi contradictoriu.
Capitolul despre ameliorarea sănătăţii mintale se încheie cu al doilea subprogram. În spiritul, îndelung subliniat, al reinserţiei sociale, al dezinstituţionalizării şi al dezvoltării serviciilor în comunitate, subprogramul de toxicodependenţe va consta în alocarea de fonduri către unităţile spitaliceşti, şase la număr. Din care deducem că spitalul rămâne, strategic, unicul centru de adresare a acestei probleme sociale, acolo făcându-se, înţeleg, profilaxia, dezintoxicarea, terapia de substituţie şi reintegrarea socială a celor care au probleme cu drogurile.
Totuşi, iau în serios posibilitatea ca analiza mea de text să fie incorectă şi să nu existe, de fapt, nicio strategie de niciun fel în ce priveşte sănătatea mintală a românilor, ci doar nişte fraze care au ca unică intenţie camuflarea vidului. Comparând în dinamică documentele de strategie naţională de sănătate, de-a lungul anilor, ceea ce se degajă, în primul rând, nu sunt măsurile luate sau realităţile măsurate, ci un fel de deznădejde, de depresie existenţială a cronicarului anonim (în text nu se specifică colectivul care l-a redactat) în faţa inerţiei. Sunt afirmate aceleaşi nevoi şi se preconizează aceleaşi măsuri, dar din ce în ce mai destructurat, mai slab, cu mai puţină convingere.
Aproape la fel stau lucrurile cu ultimele declaraţii recente din partea Ministerului Sănătăţii, despre bugetul sănătăţii şi pachetele de bază de îngrijiri. Câteva nevoi vechi, cum este cea a unei bune orientări a pacientului, cu serviciile ambulatorii în primă linie şi cele spitaliceşti în a doua (exceptând urgenţele), asezonate, pentru efect, cu formule de tipul „pentru prima dată în România“, „schimbare de paradigmă“, dar şi cu „banii sunt puţini“, „nu sunt bine chibzuiţi în teritoriu“, plus obişnuitele sfaturi părinteşti despre cum ar trebui să ne gândim la pacienţi. Desigur, înţeleg că urmează mai multe detalii şi totul va deveni limpede după o serie de videoconferinţe în care se vor explica marile schimbări din sistemul de asigurări de sănătate. Sunt şi eu curios: în prezent, indicaţia de spitalizare e pusă întotdeauna de un medic. Din câte ştiu, nu există opţiunea de internare în spitalele de stat la cererea exclusivă a pacientului, ea trebuie să fie confirmată de medicul de familie sau de medicul specialist din teritoriu, altfel spus, trimiterea vine deja din ambulatoriu, nu se poate altfel, dacă nu este vorba de urgenţe. Şi atunci, cum se va pune accentul pe serviciile din afara spitalului? Va conţine pachetul de bază măsuri care să dezvolte resursele din ambulatoriu, ca să poată fi suplinit spitalul? Vor căpăta policlinicile fonduri pentru achiziţionarea echipamentelor, nu va mai trebui să facem internare pentru IRM? Şi de unde vor veni economiile? Dacă un caz care ar fi putut fi tratat în ambulatoriu e de douăzeci de ori mai scump la spital (cum spune ministrul), diferenţa asta de preţ e explicată de patul ruginit şi terciul infam pe care le vedeam recent fotografiate în presă? Şi nu cumva, până la urmă, buna intenţie de revoluţionare a sistemului, pentru prima dată în România, prin schimbarea de paradigmă, se va solda cu îngreunarea accesului la spitalizare, atunci când ea e necesară, făcând economii prin mecanismul ancestral al selecţiei naturale, ca şi până acum?
(Viața Medicală, ianuarie 2014)
