Dorinţele mele de medic pentru noul an sunt de fiecare dată aceleaşi două: cunoaştere şi schimbare.
Ca psihiatru, am întâlnit mulţi oameni care au trecut prin îndelungate procese psihoterapeutice. Una dintre capcanele nedorite ale psihoterapiei este impresia, mai mult sau mai puţin ancorată în realitate, a unei mai bune cunoaşteri de sine. Sunt oameni care ajung să creadă că îşi ştiu ca pe propriul buzunar harta mecanismelor de defensă, schemelor cognitive greşite, dependenţelor, anxietăţilor, rotiţele intime ale suferinţei şi disfuncţiei psiho-sociale. Uneori, această pseudocunoaştere vine sub forma unei revelaţii, când tot ce e în neregulă pare să strige la cer, pentru ca apoi lucurile să reintre în calmul amăgitor şi nefast al inerţiei zilnice. Desigur, unii ajung într-adevăr să înţeleagă ce îşi doresc, şi de ce. Dar chiar şi printre aceştia, puţini sunt cei care reuşesc să acţioneze, să preia controlul şi să se schimbe. Diferenţa prea mare dintre cunoaştere şi acţiune duce adesea la deznădejde şi la abandonul dorinţei de mai bine. Iar iluzia cunoaşterii e una dintre cauzele non-acţiunii.
Am adesea impresia că medicina românească, şi poate medicina în general, e un astfel de pacient. Periodic intrăm în crize de identitate şi de imagine, disfuncţiile majore sunt din nou la vedere pentru toată lumea, ne zbatem sperând să urnim în sfârşit lucrurile, dar de fiecare dată efortul fie este doar simbolic, retoric, fie eşuează exasperant. Şi lucrurile rămân exact la fel, învăluite într-o anestezie compensatorie, până când opinia publică îşi revine din desensibilizare şi mai primeşte o doză de tumult mediatic.
Un sistem medical oscilează permanent între două nevoi, cea de stabilitate şi cea de schimbare. Sistemele medicale trebuie să se schimbe permanent, să fie cu un pas înaintea vremurilor, pentru că altfel devin predispuse la abuz, se pervertesc. A fost nevoie de al Doilea Război Mondial ca să realizăm acest lucru. Teama de o medicină dezumanizantă a făcut ca primele două decenii postbelice să devină o eră de aur a cercetării calitative a sistemelor medicale. De atunci datează experimente faimoase, cum este cel al lui David Rosenhan despre validitatea diagnosticului psihiatric, sau studiile de pionierat ale lui Glaser şi Strauss despre pacienţii terminali, ce au dus la elaborarea „teoriei ancorate“, metodă prevalentă de cercetare antropologică în Statele Unite. S-au pus bazele unei cunoaşteri profunde şi solide a medicinIi, iar interesul epistemologic al medicilor faţă de propria meserie a fost, o vreme, foarte mare.
Zilele trecute am întâlnit, într-un articol de altfel excelent, o opinie despre sistemul medical românesc, exprimată de un antropolog. Articolul se numea „Şi medicii dau şpagă“, iar antropologul era însuşi profesorul Vintilă Mihăilescu, dar nu despre conţinutul celor zise este vorba aici. M-am întrebat în ce măsură, dincolo de opinii şi speculaţii, există o cercetare antropologică calitativă a sistemului medical de la noi, din care să rezulte informaţii valide şi de încredere. Şi dacă ea există pe undeva, învăluită de obscuritate, de ce suntem noi, medicii, atât de puţin interesaţi de ea? Într-un articol despre malpraxisul medical, scris de această dată de un istoric, autorul afirma că, dacă ar fi ministru al sănătăţii, ar angaja câte un antropolog în fiecare secţie de spital. Medicina contemporană este obligatoriu bazată pe dovezi. De ce ar sta altfel lucrurile când e vorba despre reflecţia medicinii despre ea însăşi?
Puseele mediatice de disperare nu pot ţine locul unei autocunoaşteri autentice. Ele pot fi cel mult o motivaţie, un impuls, o criză exploatabilă. Audienţa se obişnuieşte cu orice şi, indiferent cât de dramatică este o mărturie publică, ea are o dată de expirare. În lipsa unui antropolog în clinică, cred că este posibil să fim noi înşine antropologii medicali. O metodă fundamentală a cercetării calitative este observarea participantă. Medicii la începutul carierei au aceeaşi poziţie unică pe care F. H. Cushing o avea printre membrii tribului Zuni: fac parte din „trib“, dar provenienţa lor e alta, sunt temporar acceptaţi şi, în acelaşi timp, străini. Acest provizorat, de obicei sursă de angoasă, ar putea fi de fapt o importantă sursă de cunoaştere. Şi cum nimeni nu s-a născut medic, el există într-o oarecare măsură pentru fiecare dintre noi, toţi avem potenţialul de a fi observatori participanţi.
În ce priveşte cunoaşterea, aşadar, aş vrea să-mi investesc speranţele într-o cercetare de antropologie medicală organizată şi riguroasă. Ştiu că studenţii facultăţii pe care eu am urmat-o au posibilitatea unui curs opţional de antropologie; în timpul studenţiei mele el nu exista. Aşa că nădejdea ar putea fi justificată.
Cât despre a doua mea dorinţă, cea de schimbare, nu pot decât să sper că mai multă cunoaştere va aduce mai multă acţiune. Şi mai ştiu că, deşi toţi simţim nevoia unei schimbări importante şi radicale, schimbările mici, dar persistente sunt adesea mult mai importante.

(Viața Medicală, ianuarie 2014)