Precum tot omul contemporan, prima mea sursă de știri generale, nemedicale, este Facebook. Marţea asta, Facebook-ul duduia de răsunetul declaraţiilor ministrului culturii, Daniel Barbu, care afirma că programul naţional pentru prevenirea şi tratarea infecţiei HIV/SIDA are un buget prea mare, față de banii ministerului pe care dumnealui îl conduce. Că ar trebui să mai luăm nişte banii de la bolnavii de SIDA şi să facem festivale cu ei. Imediat, opinia publică, societatea civilă, ONG-urile, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, s-au sesizat, acuzând enormitatea. Chiar şi reprezentanţii Ministerului Sănătăţii s-au grăbit să dea o declaraţie în acest sens, de natură a linişti populaţia.
Dar eu unul nu sunt deloc liniştit. Că un ministru al României face declaraţii de un involuntar umor negru, nu e un lucru nou şi nu mă mai îngrijorează în sine. Enormităţi se vor mai spune, pe la toate ministerele, chiar şi la cultură, chiar dacă până deunăzi cei de la Ministerul Sănătăţii erau campionii declaraţiilor hazardate şi ulterior retrase. Altceva mă sperie. Poate ar fi bine să dau un exemplu recent.
În vara acestui an, Guvernul României refuza să se alinieze la ultima Directivă europeană referitoare la tutun. Nu era vorba de cine ştie ce decizie radicală – Comisia Europeană a făcut mereu paşi consecvenţi, dar cât mai mici, împotriva consumului de tutun. Se punea problema interzicerii ţigaretelor aromate şi creşterea suprafeţei abţibildului de pe pachetele de ţigarete care avertizează că acestea sunt periculoase. Începând extrem de cinic, dar sincer, declaraţiile oficiale de atunci ale guvernanţilor susţineau că producătorii de tutun sunt un prea mare contributor la bugetul de stat ca să fie deranjaţi astfel. Virând apoi spre ipocrizie şi păstrând cinismul, se argumenta că timidele măsuri europene ar stimula traficul ilicit şi că „forma actuală a directivei ar putea îngreuna atingerea dezideratului declarat, acela de îmbunătăţire a nivelului de sănătate a populaţiei“. Că tot vorbeam de enormităţi. Cu alte cuvinte, statul continuă să încurajeze fumatul, în sprijinul sănătăţii publice. Nu contează că fumatul omoară mai mulţi oameni decât toate crimele violente, sinuciderile şi accidentele rutiere la un loc (aşa cum arată studiile epidemiologice din SUA), nici povara enormă, socială şi financiară, a tratamentului bolilor generate de tutun. Nu contează avertismentele aproape disperate pe care liderii de opinie din pneumologia românească le-au tot dat de-a lungul timpului, statul ştie mai bine ce e bine pentru noi: fumatul e benefic pentru sănătate. (M-am întrebat atunci de ce liderii de opinie ai psihiatriei româneşti nu par să aibă nicio poziţie publică faţă de situaţie, având în vedere că fumatul este totuşi o adicţie majoră, deci intră în aria noastră de competenţă, dar asta este altă discuţie.)
Chiar şi Comisia de sănătate a Senatului, alcătuită din profesionişti ai sănătăţii şi care a furnizat expertiză asupra problemei, a avut o atitudine ciudat de ambiguă: avizul ei formal a fost de susținere a Directivei europene, dar justificarea a fost formulată în registrul: „Suntem medici, sigur că trebuie să dăm aviz pozitiv, dar altfel…“. Puncte de suspensie.
Mişcarea următoare, în exact aceeaşi perioadă, a fost mai discret făcută, dar mult mai dăunătoare. Probabil tot „pentru îmbunătăţirea nivelului de sănătate a populaţiei“, a fost oprită finanţarea programului naţional „Stop Fumatul“. Faptul, care a avut un ecou în „Viaţa medicală“ şi în mediul nostru profesional, a trecut aproape neobservat de marea presă şi este cu mult mai grav decât nealinierea la directivele europene. Programul nu fusese niciodată foarte amplu sau foarte bine finanţat, comparativ cu amploarea problemei, dar era singurul loc public în care fumătorii puteau cere şi primi un ajutor coordonat. Din fericire, el continuă să funcţioneze, dar la cote minime de avarie, doar prin forţa entuziasmului celor implicaţi.
Revenind la prezentul imediat, ne aflăm la doar câteva zile distanţă de soluţionarea spectaculoasă a unor proteste în sistemul medical, când Ministerul Sănătăţii a reuşit să oprească o grevă generală în sănătate fără să ofere, practic, nimic în schimb. Sănătatea va continua să fie grav subfinanţată şi la anul, iar noi, aparent, suntem mulţumiţi cu acest lucru. Dar experienţa, ilustrată de exemplul cu tutunul, ne arată că lucurile nu se opresc neapărat aici: este destul loc de mult mai rău. În acest context, declaraţiile unui ministru al Guvernului României conform cărora un program naţional, din cele care stau între viaţa şi moartea unei întregi categorii de pacienţi, ar beneficia de prea mulţi bani, trebuie să ne îngrijoreze profund. Că ele au fost contrazise de Ministerul Sănătăţii nu trebuie să ne liniştească.
Există o clasică tehnică de persuasiune în psihologia socială, aşa-numita door-in-the-face. Ea constă în a face o cerere nerezonabil de mare, care urmează, evident, să fie refuzată. O enormitate, să-i zicem. După respingerea enormităţii, vine o a doua cerere, care, prin comparaţie cu prima, nu pare a fi nerezonabilă, şi probabilitatea de a fi mai uşor acceptată creşte mult. Nu sunt lucruri subtile, le găsim în abecedarul oricărui vânzător de străchini. Nu m-ar surprinde aşadar să ne confruntăm nu doar cu o stagnare a bugetului Sănătăţii, ci cu o scădere a lui. Poate că nu vom lua bani de la bolnavii de SIDA ca să organizăm concerte, dar nu m-ar surprinde ca acest program, sau altul, să sufere în viitorul apropiat. Singura piedică e vigilenţa medicilor: dar şi ea, ca să aibă şanse de eficacitate în era excesului de informaţie, aparent trebuie să îmbrace forme dramatice sau disperate.
Nu e vorba doar că medicii tac: cel mai adesea, pur şi simplu nu se mai fac auziţi.
(Viața Medicală, decembrie 2013)
