Am citit deunăzi un excelent articol, în care era vorba, printre altele, despre nevoia neîmplinită a medicilor de recunoaștere socială. Nevoia de respect.
Medic fiind și eu, prima mea reacție a fost cea de simpatie. Și eu resimt lipsa recunoașterii sociale. Adolescența târzie e și vremea marilor decizii de viață, și medicina e una dintre ele. Dacă e să fim absolut sinceri cu noi înșine, cu toții am fost atrași, la optsprezece ani, de eventuala recompensă socială a statutului de medic. Atracție formulată în termeni nobili, “vreau să salvez vieți”, “vreau să ajut oamenii”, etc, și în care nu neg că poate există un sâmbure de altruism, dar și o doză de narcisism, de fantezie a unei poziții priviliegiate în lume, ce presupune respectul, admirația și dragostea celor din jur.
Ori, după anii euforici ai facultății, cei mai mulți dintre noi descoperă că nici nu poate fi vorba despre cele visate la începuturi. Atât în interiorul breselei, cât și în raport cu restul lumii, statutul de tânăr medic român nu e cel de persoană respectată, ci, în cel mai bun caz, de persoană tolerată. Te poți estima fericit dacă ți se permite să exiști între limitele unei supraviețuiri decente. De la trista faimă a minusculelor salarii de rezident (în realitate, salariile medicilor sunt foarte mici indiferent de gradul profesional, de unde și ușurința acceptării, în ciuda dilemei morale, a plăților informale), la nenumăratele palme peste bot pe care politicienii ni le-au administrat, indiferent de regim, trecând prin îndreptățita furie și disperare mocnită a pacienților care îndură nu doar deficiențele concrete ale sistemului de îngrijiri, dar și interfața lui învechită și umilitoare, și prin catastroficul portret mediatic din ultimii ani (medicul șpăgar și incompetent, pe mâna căruia mor oameni), creditul pe care am fi putut conta în meseria noastră e epuizat.
E foarte ușor, așadar, să te retranșezi într-o stare de nemulțumire cronică, dar tăcută, de victimă, în care îți contemplezi cu amărăciune ruina visului de adolescent și dai vina, cinic, pe cei puternici și răi și pe societate. Și deși între “respectat” și “tolerat” se întinde pustiul ratării, o astfel de atitudine e un mecanism de apărare narcisic. Iar mecanismele de apărare au un singur rol: acela de a păstra nemișcată starea de fapt.
Cum cuantifici respectul în România? Cine e respectat la noi? Care sunt semnele recunoașterii sociale? Cum știi că ești respectat? Un automobil voluminos generează mai multă admirație decât o realizare profesională. Imaginea de la televizor, din hiper-realitate, e mai influentă decât expertiza construită în decenii. Conștiinței noastre colective îi vine foarte greu să-și imagineze un respect care nu e bazat pe putere, teamă sau invidie.
Și e o problemă care în sine e golită de sens, o problemă decadentă. Respectul trebuie să vină ca o consecință a acțiunilor noastre, el nu e un scop în sine decât poate în anii adolescenței, sau atunci când avem probleme de identitate, când nu știm prea bine cine suntem. Să spui că lipsa de respect e principala noastră problemă e circular, e ca și cum ai spune că suntem nefericiți pentru că nu suntem împliniți. Ca orice mecanism de apărare, e un cerc vicios, care aruncă doar întuneric asupra problemelor foarte concrete, cele care pot fi enunțate în termeni clari: corupția, lipsa de bani, de infrastructură, de dezvoltare și educație profesională, de mentori, de comunicare corectă atât cu pacienții cât și cu decidenții, printre altele. Problemele care din cauza cărora nu contează cât de bun medic ești, care îți abolesc talentul și pregătirea și care, atâta timp cât există, vor face ca orice carieră medicală onestă în România să eșueze în sindromul de burn-out.
Înainte de nevoia de respect, există o altă nevoie, mult mai imediată și mai dureroasă decât cea dintâi. Nevoia de încredere. Înainte de a obține respectul pacientului meu, trebuie să mă lupt să-i obțin încrederea, să-l câștig de partea luptei pe care o avem de dus împreună. Poate că în restul relațiilor sociale care domnesc în societatea contemporană, respectul e posibil fără încredere. În medicină, ar fi un non-sens. Unde e nevoia de încredere în studiile fondului investitorilor străini?
Recunoașterea socială va veni, poate, atunci când vom ieși din echilibrul nostru instabil și patologic și vom începe să adresăm aceste probleme. Când statutul de “tolerat” va fi intolerabil.
Un articol excelent şi echilibrat, pe care mă bucur că am avut ocazia să il citesc. Total de acord cu cele scrise mai sus, simt însă nevoia să aduc o completare şi din perspectiva cealaltă, a relaţiei pacient – medic, şi a respectului acordat pacientului.
Ca pacientă, nu am pretenţia să fiu ţinută de mână de medic (metaforic vorbind, desigur). Nici nu mă aştept la conversaţii mondene, încurajări, apropiere personală de orice fel. Dar aştept totuşi să fiu tratată cu respect. Respect care nu e nevoie să decurgă din relaţia medic-pacient, ci din pura interacţiune om-om. Cu toate acestea, mi s-a întâmplat frecvent ca nici măcar elementarul “dumneavoastră” să nu fie prezent în conversaţiile mele cu medicii. Nu mai sunt de foarte mult timp un copil, iar aşa zisa mea alura de puştoaică nu constituie o justificare bună. E doar un exemplu banal, nu voi detalia altele cu adevărat grave, deşi experienţa personală îmi oferă o paletă destul de largă. Sunt perfect conştientă de faptul că salariile mici şi condiţiile de lucru îşi pun amprenta asupra modului de lucru al medicilor, deci nu abordez aici nici dilema morală a acceptării plăţilor suplimentare, nici a lipsei de timp şi de resurse. Vorbesc acum doar la nivel de atitudine şi respect acordat pacienţilor, ca oameni în primul rând. Iar lipsa de respect nu poate fi justificată, în opinia mea, de carenţele infrastructurii medicale. Respectul sau lipsa lui sunt opţiuni personale, individuale şi conştiente.
Cred că de cele mai multe ori se instituie un raport de forţă între medic şi pacient, raport care poate fi în oricare dintre sensuri, de la caz la caz. Şi tocmai acest raport de forţe ar trebui să lipsească după părerea mea. Eu văd relaţia ideală medic – pacient ca fiind una profesională bazată pe respect reciproc şi pe încredere profesională. Atât. Din păcate, se ajunge însă fie la situaţia în care pacientul, deja vulnerabil din cauza bolii, să fie “la dispoziţia” unui medic semi-zeu, care nu doar că îşi autoproclamă statutul, îl şi impune agresiv prin comportament, fie la situaţia diametral opusă în care pacientul porneşte deja sceptic, pune la îndoială orice recomandare şi, mai mult decât atât, îşi pedepseşte medicul prin orice mijloace are la îndemână (scandal, reclamaţii, agresivitate verbală etc.) pentru lacunele unui întreg sistem. Ambele situaţii sunt indezirabile, deşi din păcate atât de frecvente.
Sunt de acord că statutul de “tolerat” al medicului ar trebui să devină intolerabil, aş completa însă că şi statutul de “umilit” al pacientului ar trebui să devină la fel de intolerabil.
Respectul fata de un individ (in cazul nostru un medic) se obtine ca urmare a recunoasterii unor merite morale si profesionale indiferent de mediul social sau economic in care traieste. Atita timp cit medicii vor pretinde si vor primi “atentii” pentru simplul fapt ca isi fac meseria nu vor beneficia de o cota prea mare de respect din partea celorlalti. Din pacate respectul social nu poate coexista cu bunastarea materiala cistigata nu tocmai cinstit.
Cred ca este numai vina medicilor ca se complac in aceasta situatie duplicitara in loc sa lupte pentru castiguri salariale mult mai mari pe care de altfel le-ar merita cu prisosinta…
Nu ma intereseaza sa fiu respectat “ca medic”. Un medic ce-si face treaba nu e nici mai prejos, nici mai presus decat un tamplar care isi face treaba. Daca respect fiecare om care vine sa-mi ceara ajutorul voi primi inapoi respect.
Nope, eu cand voiam sa dau la medicina la 18 ani eram ingrozita ca voi fi vazuta ca o autoritate, un medic. Mi se parea un statut social f naspa 😉