Citeam următoarele versuri, ale lui Theodore Roethke:
Dark, dark my light, and darker my desire.
My soul, like some heat-maddened summer fly,
Keeps buzzing at the sill. Which I is I?
A fallen man, I climb out of my fear.
The mind enters itself, and God the mind,
And one is One, free in the tearing wind.
(In A Dark Time)
Sunt psihiatru și știu că Roethke suferea de “psihoză maniaco-depresivă”, ce numim astăzi tulburare bipolară. E poezia lui influențată de suferința psihică? Cu siguranță da. Versurile de mai sus, și numai, sunt mărturii foarte vii și directe ale trăirilor “bipolare”. Explică tulburarea bipolară atunci totul? Cu siguranță nu. Versurile de mai sus sunt sunt mult mai mult decât o psihopatologie poetică. Ca pentru orice obiect artistic, există ceva în noi care se recunoaște în poem, chiar dacă nu avem tulburare bipolară.
Stigmatizarea nu privește doar oamenii. Și poemele pot fi stigmatizate de boala psihică. De cele mai multe ori, dacă stau de vorbă cu cineva despre tulburările psihice ale unui om faimos, fie sunt acuzat de psihiatrizare excesivă, fie mă confrunt cu clișeul asocierii “geniu-nebunie”.
Dar psihiatrizarea nu ar trebui să înseamne automat alienare. Dacă nu reușim să vedem dincolo de tulburarea bipolară a lui Roethke, de fapt nu reușim, sau nu vrem să vedem dincolo de zidurile de azil pe care le-am construit. Dar zidurile au întotdeauna două fețe: nu-l poți aliena pe celălalt fără să te alienezi pe tine. Nu poți spune “Theodore Roethke avea tulburare bipolară” și cu asta să închizi cazul, fără să ai tu însuți de pierdut. Nu poți nici să faci abstracție de suferința psihică (nici a lui Roethke, nici a altcuiva). Ar fi la fel de dezumanizant ca de fiecare dată când întoarcem privirea de la suferința seamănului.
O tulburare psihică poate acapara cu totul un om, îl poate schimba profund, îl poate rupe de realitate, îi poate aduce suferință cum ne ferim să ne imaginăm. și celor din jur cum ne e mai ușor să o facem. Dar nici atunci, nici când tulburarea psihică și-a pus sigiliul pe fiecare zi din viața unei persoane, nici atunci nu putem pune semnul egal între om și boală. Ecuația e cu totul alta. Chiar și atunci, fiecare om are ceva de oferit. Și ce contează, după ce totul trece și timpul vindecă suferința într-un fel sau altul, e doar acest dar, cum a fost dat și cum a fost primit.
Frumoasa introspectie! Sunt sigura ca daca fiecare din noi am face analiza asta pe perceptiile si interactiunile noastre (cu oamenii care sufera tulburari psihice, dar si cu oameni care traiesc, poate, “doar” tulburari emotionale), am putea sa daruim si sa primim daruri in mod spontan si fara judecati in favoarea sau defavoarea gestului in sine. Mi-ati dat o tema de gandire acuma: ce e mai important si mai valoros, sa daruiesti sau sa accepti un dar. Ambele par sa fie destul de “anevoioase” in zilele pe care le traim…