La cursurile de psihologie medicală pe care le-am urmat când eram student, ni se spunea că orice om bolnav suferă o regresie, adică o revenire a psihicului şi comportamentului său în copilărie. Acest fenomen – am fost învăţat – ar fi normal şi chiar benefic, pentru că un copil se lasă îngrijit, este aşadar compliant la tratament.

Mai târziu, când am devenit rezident de psihiatrie, am aflat din unele cărţi – în primul rând de la Herni Ey preluând o mai veche teorie a lui Hughlings Jackson, că orice tulburare psihică este o regresie. Aşadar, în psihiatrie, regresia nu mai e normală, ci e chiar o definiţie a patologicului. Sensul termenului de regresie este mai larg: nu e doar o întoarcere într-un stadiu anterior ontogenetic, cum e copilăria, ci într-un stadiu structural inferior al conştiinţei şi personalităţii, şi se însoţeşte de o rupere progresivă de realitate, care poate merge până la izolarea totală într-o lume a halucinaţiei, aşa cum se întâmplă în vis sau în delirium. Întrucât orice boală a corpului implică și o suferinţă a minţii, regresia superficială despre care este vorba în primul paragraf e doar un caz particular.

Pe măsură ce mă familiarizam cu universul spitalicesc (psihiatric şi nu numai), a devenit repede evident că regresia legată de boli nu este un fenomen doar individual, ci şi social. Spitalul este o lume regresată, de data asta într-un stadiu anterior istoriei omenirii. O regresie antropologică. Nu trebuie să ne fie teamă să o spunem: spitalele nu sunt democraţii moderne, ci mai curând lumi feudale, în care ierarhia nu ţine doar de profesionalism, ci de putere şi teritoriu. Deşi însăşi scopul existenţei spitalului este pacientul, acesta din urmă este mereu în rangul cel mai de jos al ierarhiei. Acesta este paradoxul dezumanizării în medicină: diminuarea statutului de om în scopul de a face bine.

Uneori, nu există niciun leac aparent: într-o secţie de terapie intensivă nu e timp şi loc pentru demnitatea de care beneficiem în altă parte Chirurgul nu se poate gândi la cel de pe masa de operaţie ca la un om, infinit de complex, cu viaţa, sentimentele şi pasiunile lui – va trebui să şi-l imagineze ca pe un obiect asupra căruia se poate interveni, ca să-şi facă treaba bine. De asta nu e recomandat unui medic să-şi trateze apropiaţii. Pacienţii spitalizaţi trebuie să se supună unei autorităţi uniformizante (de exemplu, toţi trebuie să poarte pijamale, să urmeze un orar strict, etc.)

Ca și în boala psihică, riscul ultim este izolarea, ruperea de realitatea convențională a bunului simț.

Şi atunci? E spitalul, deși un loc absolut necesar, inerent defect? Nu putem face nimic în privinţa asta?

Pentru Herni Ey, boala psihică nu e doar regresie, ci conflictul dintre regresie şi tendinţa permanentă spre mai bine, de vindecare. E conflictul dintre regresie şi progres. Tabloul clinic nu e niciodată imaginea patologicului, ci imaginea adaptării la patologic, în scopul supravieţuirii. E valabil pentru orice boală, și pentru starea de sănătate, de altfel.

Ar trebui să fie valabil şi pentru mediul spitalicesc.

Faptul că suntem conştienţi de elementul non-personal, regresiv și diminuant al medicinii, ne obligă  să ne străduim să fim cu un pas înaintea lui, să evoluăm permanent. Când Michel Foucault scria că orice instituţie care nu evoluează se perverteşte avea cu siguranță și spitalele în minte. Pe lângă rigorile necesare din spital, există nenumărate aspecte regresive care sunt pur și simplu dăunătoare, rodul unei proaste adaptări, al obiceiurilor maligne sedimentate de-a lungul deceniilor: carierismul, moartea domnului Lăzărescu, plățile informale, fenomene de tip Rosenhan, etc. Ar trebui să începem cu aceste probleme evidente și să nu ne mulțumim niciodată cu un status-quo.

În locul resemnării și dis-adaptării, ceea ce putem să facem este să acceptăm că,  tot așa cum niciodată medicina nu-și va epuiza obiectul, lupta de a face din mediul medical un loc mai bun nu are cum să aibă sfârșit. Și că ea ne definește, în cele din urmă. Abdicarea de la ea înseamnă abdicarea de la medicină.