Acesta este un post personal și egoist. Dar tentativ sincer.
Medicul este un personaj mitologic dintre cele mai vechi. Masca antică a medicului e însă purtată de oameni obișnuiți, ceea ce ne conduce adesea pe buza prăpastiei neînțelegerii. Nimic nu e cu totul pierdut, pentru că medicul și pacientul sunt, contrar aparențelor, membri ai aceleiași specii și vorbesc aceeași limbă. Noi, medicii, avem așadar două posibilități de salvare: fie devenim semizeii vindecători reprezentați de măștile noastre, fie renunțăm la mască.
Cum, pentru mine, a doua soluție este mult mai realistă, voi scrie aici ce îmi place mai mult la meseria mea. Dar mai întâi, o să scriu repede care nu sunt motivele pentru care îmi place. Iar despre motivele pentru care îmi displace voi scrie altă dată.
Nu îmi place psihiatria pentru “fac mult bine” sau pentru că aș fi în vreun alt fel un salvator eroic al omenirii. Mulți dintre noi, la ora prea timpurie a alegerii viitorul, dăm la facultatea de medicină aspirând la statutul de binefăcător. Să zicem că în adolescență asemenea vise sunt normale, dar, pe măsură ce înaintezi în miezul problemei și al vieții, îți dai seama că, atunci când binele se întâmplă, asumarea întregului merit e în cel mai bun caz o iluzie. Ca să nu mai vorbim cât de nepregătiți suntem să ne asumăm și răul care se întâmplă. Suntem cel mult deus ex machina, vehiculul prin care se face ceea ce se poate face. Suntem, pe scurt, profesioniști, nu apostoli.
Să ne înțelegem: e un loc enorm de mai bine și sunt enorm de multe lucruri pe care putem și trebuie să le facem. Însă șansele de succes aparțin comunității, nu eroilor individuali, în lumea noastră în care deficitul acut e tocmai cel de simț civic și de comunitate. Excepții există și sunt semnificative, dar foarte rare.
Nu îmi e dragă psihiatria datorită statutului social sau financiar pe care mi l-ar oferi. Nu am ipocrizia să afirm că mi-ar displăcea sau aș refuza asemenea avantaje. În vremea bunicilor mei, personajul monden cel mai important al lumii burgheze era ofițerul de armată, urmat îndeaproape de medic. Decenii de compromisuri și incapacitatea noastră cronică de a comunica ne-au dat jos din invidiata poziție socială. Iar pedigree-ul nostru academic și științific, de care ne-am fi putut prevala cândva, e astăzi, eufemistic vorbind, ambivalent. Nu, titlul de medic nu-mi conferă niciun statut, și nici eu nu am pretenția să fiu mai mult decât strict ceea ce sunt.
Rămâne, desigur, un statut simbolic încă foarte pregnant. Prin natura meseriei, medicul are privilegiul de a se pune zilnic în situații la care non-medicul nu poate sau nu vrea să aibă acces. Chirurgul atinge cu mâna lui organele interne. Urgentistul poate fi, el însuși, diferența acută dintre viață și moarte. Pe psihiatru ni-l imaginăm adesea în prezența „nebuniei”, a „abisului naturii umane”. (Și într-adevăr, o gardă la spitalul de psihiatrie întrece uneori imaginația, ceea ce nu e neapărat de bine.) Aceste privilegii, reflectate real sau imaginar de ochii societății, ne înconjoară ca o aură și medicul însuși e întrucâtva pătruns sau convins de importanța sa.Dar dacă e să dăm măștile jos, nu putem să o facem cu jumătate de măsură. Așa că mă dezic bucuros și cu bună știință și de statutul meu simbolic.
În fine, nu îmi place psihiatria pentru că mi-ar oferi o vedere asupra naturii ascunse a oamenilor, pentru simplul motiv că psihiatria nu îmi oferă așa așa ceva.
Ceea ce îmi oferă este însă ocazia de a asculta niște povești de viață extraordinare. În psihiatrie, povestea este principalul instrument de lucru. Alte specialități au analize de laborator și imagistică medicală, mie îmi servesc cel mult ca diagnostic de excludere. Poveștile nu sunt extraordinare în sensul exotic al delirului și devianței, ci pentru că sunt, toate, istorii ale rezilienței. De cele mai multe ori, nu am de-a face cu întâmplări teribile și fapte eroice, ci cu mica luptă secretă în fața adversității pe care o ducem foarte mulți dintre noi. Sunt povești comune, dacă vreți, chiar dacă uimitor de diverse și nu mai puțin dramatice. După mine, aici este adevărata profunzime tulburătoare a naturii umane, în reziliența ei, nu în psihologiile abisale.
Și dacă sunt povești de zi cu zi, de ce ar fi psihiatria deosebită în vreun fel? Există mai multe răspunsuri posibile.
Unul dintre ele este asimetria relației cu pacientul. Pacienții nu îmi sunt în prealabil prieteni, ci necunoscuți, ceea ce e important pentru că eu nu fac parte încă din povestea lor. Perspectiva mea este de la început diferită. Toma d’Aquino spunea că uneori, pentru a putea aprecia un prieten, trebuie să îl privești de la distanță: cam așa e și cu psihiatria. Sigur, cu timpul, relația se schimbă, apare labirintul transferului/contratransferului (că nu sunt psihanalist nu înseamnă că sunt scutit), dar până la capăt datoria mea va fi să-mi păstrez, pe cât pot, viziunea de ansamblu. Mai mult, interesul meu nu poate fi unul estetic, ci în mod obligatoriu altruist. Nu că mă pretind o persoană altruistă – aș face eroarea fundamentală de atribuire, ci profesia mea mă obligă la un comportament altruist, ea având ca obiect interesul și binele celui din fața mea. Nu citesc o carte, ci stau de vorbă cu un om în suferință. Tocmai de aceea, poveștile pe care le aud, ca psihiatru, sunt infinit mai prețioase decât orice carte aș citi.
Efectul lor asupra mea, efect secundar, extern relației mele cu pacientul, e însă comun poveștilor din cărți și celor din viață: îmi extind trăirea și experiențele dincolo de granițele înguste ale propriei mele vieți. Pentru că sunt psihiatru, viața mea e mai bogată. Și ăsta este motivul, egocentric și egoist, pentru care iubesc psihiatria. Este un dar în adevăratul sens al cuvântului, pentru că nu am niciun merit ca să îl primesc și, dacă nu mă simt vinovat pentru el, trebuie să mă simt mereu recunoscător.
Și dacă am scris toată însemnarea de față e pentru că, până la urmă, nu cred că acest privilegiu trebuie să-i aparțină exclusiv psihiatriei sau domeniilor conexe. Cred că ține de un mod de a asculta lumea din jur ce poate aparține și servi oricui. Pe mine, mă obligă meseria să fiu interesat, și mă mai obligă să clasific tot ce văd în sisteme voit reducționiste, fără de care nu aș putea să fac nimic în afară de ascultat. Imaginați-vă ce orizonturi ni s-ar deschide dacă păstra interesul ăsta mereu, nu doar la serviciu, dincolo de obligații și etichete.
Conversation is food for the soul.
– Mexican Proverb
http://stevemccurry.wordpress.com/2012/11/06/food-for-the-soul/
O povestire pe cat de interesanta, pe atat de benefica, pentru toti cei ce au trecut prin episoade depresive, si s-au refacut datorita specialistilor psihiatri si psihologi.Pacat ca, familiile ne baga in aceste suferinte si fug de noi,,NEBUNII|” SI CRED CA e responsabilitatea revine exclusiv medicilor in a ne trata, ei se spala pe maini de responsabilitati si indatoriri. Imi doresc cu disperare sa devin medic ,,psihiatru” pentru ,,ROMANIA/TULCEA” ,dar am o varsta, aproape 48 de ani…Sper sa reusesc.VREAU, POT SI TREBUIE/ silvia
E cam sofistic ultimul paragraf. O exista cuvantul? Sofistic de la sofism.
Adica iubiti psihiatria pentru ceva ce poti gasi in orice alt mediu, daca esti cat de cat deschis, am priceput bine? Pentru felul cum va imbogatesc povestile altora? Atunci de ce nu v-ati facut preot? Sau diriginte; la liceu? As indrazni sa spun ca tocmai pentru dimensiunea extra pe care o are medicina. Dincolo de observat, ascultat, se contureaza si perspectiva vindecarii/repararii ( pe care o vad cam negata mai sus). Nu pe toti, nu mereu, dar din cand in cand cat sa simti ca merita sa mai incerci? Pentru ca daca nu l-ai scos de tot din adancuri, il ajuti macar sa ia o gura de aer, sa-nvete sa inoate? Folosind termenul de psihiatrie ati inclus, by default latura asta. Adica, esti “iatros” din oficiu, nici nu-ti mai trebuie eticheta introductiva de medic. A propos, oare de ce “iatros” sunt cei care au specialitati ce par a privi omul mai in ansamblu (pediatru, geriatru). Ailalti sunt “logi”.
Sper sa nu para deplasat sau atotstiutor acest comment. Daca tot sunt deschise comentariile la acest post, presupun ca e loc si de cugetari nocturne.
Dorinta (sau nevoia) de a alege unele specialitati medicale (in mod special, unele) e indelung discutabila. Dar mai ales cu un lucru sunt de acord: nu o faci pentru altii, pentru binele omenirii; ci pentru binele tau. Problema e ca binele tau propriu si personal, se mai hraneste si cu putin altruism deghizat.
Nu e negată perspectiva vindecării, Doamne ferește. Din contră. Aș fi însă foarte arogant să afirm că EU am vindecat pe cutărescu. Vindecarea e un “proces complex” în care psihiatrul (accentul cade pe psihiatru, nu pe EU) are desigur un rol și o responsabilitate.
Postarea este despre de ce iubesc psihiatria acum. Alegerile mele au avut diverse justificări. Sigur că am ales iatros, doar am dat mai întâi la medicină, și în acea vreme nu știam că o să devin psihiatru. Felul în care văd însă profesia (și lumea în general) s-a schimbat din adolescență și până azi.
Hmm, nu stiu de ce am avut impresia ca ai stiut destul de repede ca vei fi psihiatru.
Cum spuneam, unele specialitati medicale sunt mai “simbolice” in alegere decat altele…
Am vrut la un moment dat sa devin psihiatru. Cineva foarte manipulator (sau sunt eu un om care se lasa usor manipulat) m-a determinat sa renunt.
De ce imi place psihiatria? Mai, e fascinanta in psihoze (dar am remarcat ca in general sunt atrasa de senzational, fara sa-si inchipuie cineva ca prind doar postul OTV, de fapt, nici n-am televizor pentru ca nu ma uit). Ma fascineaza sa stau sa ii ascult si sa observ ce e in stare mintea umana sa produca (de fapt, am un rol de outsider si observator si al mintilor celor declarati “normali” – considerand, clasic, ca normalitatea este dictata de majoritate, lucru care nu mi-a placut niciodata si cu care nu sunt de acord. Tu?). Desi uneori e o lupta cu morile de vant, imi place sa ma straduiesc sa gasesc cu ei un fir “epic” al lucrurilor, sa ii derutez si sa-i clatin un pic din siguranta cu care afirma ca “sunt urmariti” incercand chiar sa te convinga si pe tine de asta. Imi place sa le observ figurile dezorientate din acest punct.
Nu, nu e totul spre amuzamentul meu… imi place sa sondez, sa disec, adanc, in special mintea umana, sa-i inteleg mecanismele, procesele, sa vad eu cum se invartesc rotitele angrenate (pleonastic) una intr-alta, sa ma duc inapoi si inapoi incercand sa gasesc sursa, ca in jocurile cu matriosce…
Dar, tocmai pentru ca imi place sa fac ce ziceam mai sus (si mai ales pe mine nu ma sar din acest proces al disectiei si analizei), mi-am dat seama ca am facut bine, cumva, ca n-am devenit psihiatru. N-as fi putut sa tratez bolnavii cu pastile (din aceleasi motive pe care le etalasem mai sus). Sau poate cel mult as fi facut-o in faze acute cand chiar n-ai ce sa faci. Mi-am dat seama ca mai degraba am apucaturi psihanalitice.
Psihiatria e fascinanta – clinic, nu neaparat si terapeutic.
Tu cum iti tratezi bolnavii? 🙂
PS: de ce si unde in timp s-a pierdut reala functie a psihiatrului? chiar daca denumirea e relativ recenta, “psihiatru” vine din grecescul “psyche” – suflet/spirit si “iatros” – vindecator. Practic, psihiatrii ar trebui sa fie niste vindecatori de suflete… au ajuns niste medici de creiere. Ti se pare corect? Adica, de ce au devenit atat de “materialisti” (intr-un sens de baza al lucrurilor) cand pare ca trebuiau sa lucreze cu ceea ce este, de fapt, imaterial? Sau o sa zici si tu ca suflet nu exista negandu-ti propriul statut desemnat prin insusi numele profesiei tale (conform analizei etimologice)? 🙂
Am ramasa uimita,si surprinsa placut de aceasta povestiree.hmm , la doar 17 ani ai mei, pot sa zic ca sunt atat de mult interesata de psihiatrie ca in curand o sa innebunesc. @iriishka ai zis aici niste chestii pe care parca le-ai citit din mintea mea, mai ales partea cu “Ma fascineaza sa stau sa ii ascult si sa observ ce e in stare mintea umana sa produca”, dumnezeule asta zic si eu, asta fac mereu in clasa, in ore, in viata imi pierd asa timpul, observand lumea si felul in care fiecare proceseaza diferitele situatii in care se afla.
Domnule Vlad, ma bucur nespus de mult ca v-am citit postarea, si mai asteptam lucruri legate despre psihiatrie.
Super, eu îmi doresc sa devin medic psihiatru, nu e ușor , dar dacă încerci nu se întâmpla nimic ! În viața asta trebe sa te gândești ceea ce faci mai ales când faci pentru tine și viitorul tău, dacă faci cu cap o sa îți prindă bine in viața iar dacă faci așa numa sa fie făcut mai târziu sa nu regreți ca suporti consecințele ! Îmi place enorm sa ajut oamenii și sa văd cum gândesc și ce au in minte !