Era acum câțiva ani, în prima mea zi de concediu pe litoral. Un străin, venit de departe cu propria mașină până la malul mării, a murit subit. Întâmplarea face că eram, pe plajă, trei medici și o asistentă medicală, dar nici manevrele noastre de resuscitare, nici ale celor de pe ambulanță n-au ajutat la nimic, deși unul dintre medici era specializat în terapie intensivă. Când, după un lung timp, ne-am oprit, soția omului s-a prăbușit în nisip și a început să plângă. În acel moment, în care noi, cu toții, nu mai eram, oficial, profesioniști, ci doar martori tăcuți ai tragediei, asistenta medicală, o persoană de altfel foarte competentă, a întrebat-o pe femeie dacă soțul ei era bolnav. Nu a primit un răspuns de prima dată, așa că, spre uimirea mea, a repetat întrebarea pe tonul autoritar pe care adesea personalul spitalicesc îl folosește în cadrul medical. Într-un spital de urgență, e uneori nevoie să fii autoritar, dar în contextul în care ne aflam, întrebarea și tonul ei erau, eufemistic spus, extrem de nepotrivite.
M-am gândit atunci că mă aflu în fața unui exemplu al deficitului de empatie de care noi, profesioniștii sănătății, dăm dovadă tot timpul, fără să ne dăm seama, tociți fiind de experiența repetată a suferinței altora. Cel puțin în parte, mă înșelam.
Zilele trecute, am asistat la o scenă pe undeva asemănătoare, dar, din fericire, nu atât de tragică. Un cuplu foarte în vârstă, la ieșirea dintr-o alimentară: el în picioare, ea căzută pe jos. Se împiedicase de o bordură prea înaltă, și nu prea se mai putea ridica. Cineva chemase deja o ambulanță, iar eu n-aveam ce să fac mai mult decât să o sfătuiesc pe doamnă să rămână jos până vin ajutoarele. Atât ea, cât și soțul, erau calmi și pe undeva resemnați cu neajunsurile zilnice ale bătrâneții. Se mai adunaseră deja câțiva trecători. Un angajat al unei firme din apropiere a simțit nevoia să intervină, certându-l pe soț: „Păi dacă știați că soția se simte rău, de ce ați mai ieșit cu ea din casă?” Nici măcar de data asta bătrânul nu și-a pierdut calmul, explicând liniștit că nu îi era rău soției, doar s-a împiedicat.
Intervenția autoritară, ușor ostilă și total inutilă a angajatului cu pricina mi-a adus aminte imediat de asistenta medicală de pe plajă. Doar că acum nu mă mai aflam în prezența unui om hârșit prin spitale și obișnuit să vadă alți oameni în suferință, ci a unei persoane obișnuite, a cărui empatie nu a fost probabil pusă cronic la încercare.
Așadar, reflexul de oprire al empatiei nu e unul care să se formeze în ani lungi de experiență. Mai curând, e o reacție aproape automată prin care martorul încearcă să se protejeze. În scena suferinței acute, avem instinctul de a ne alege rolul cu minima implicare, chiar dacă asta înseamnă să contribuim noi înșine la traumatismul pe care protagonistul scenei trebuie să-l îndure. Nu practica medicală e cea care predispune la o astfel de atitudine, ci natura umană în general.
Aceasta a fost prima lecție. A doua, la care m-am gândit mai târziu, a fost și mai importantă pentru mine. Dacă asistenta și angajatul au reacționat aparent autoritar și rece, nu a fost gratuit, ci pentru că ei înșiși au suferit. În conștiințele lor, ei înșiși au fost protagoniști ai unor scene de suferință. Eu însumi, psihiatrul întâmplător, am fost martorul suferinței lor. Și, judecându-i așa cum am făcut-o, am dat dovadă eu însumi de un deficit de empatie. Propria mea reacție nu era nicidecum diferită în esență de a lor.
În circumstanțe de criză, o parte din noi devine o oglindă, în care toți ceilalți, cu durerile și reacțiile lor, se reflectă. Ceea ce contează e ca acest grup social acut, reflectat și multiplicat în sine, să își atingă scopul pentru care ia naștere: ajutorul celui ce suferă. E tot ceea ce putem face ca să ne ajutăm și pe noi înșine.
[Articol asemănător: De ce să ne pee de ceilalți]
Excelent articolul. Din pacate, lipsa de empatie e o caracteristica a societatii romanesti, care se manifesta pe toate palierele, nu numai in sistemul medical. Dar poate ca in sistemul medical e mai evidenta si e chiar ciudat uneori sa vezi cum se comporta un medic dimineata in sistemul de stat si dupa-amiaza intr-un mediu privat. Empatia manifestata pare astfel de cele mai multe ori ca o necesitate pentru realizarea materiala a individului si nu o nevoie de realizare spirituala.
Nu stiu de ce, probabil prin niste parghii si asocieri subconstiente, dar ma duc cu gandul la replicile din sectiile de obstetrica-gineco, in timpul travaliului: “da’ cand l-ai facut ti-a placut, nu?”, “acum te-ai trezit sa nasti, pe tura mea”, “nu mai gemeti ca niste animale/vaci!”. Replicile astea vin de la oameni care teoretic cunosc procesul nasterii in detaliu. Si stiu ca doare…si empatia unde e? Imi place mult ideea ta, ca e un mecanism de protectie, “aaa, suferi tu, dar eu nu o sa sufar, ca am o carapace puternica!”.
Îmi place explicația.
Atât în empatizare cât și (uneori precum în articol) în lipsa ei căută să ne protejăm. Pe termen lung (empatizând) sau pe termen scurt, ferindu-ne de suferința comunicată de celălalt.
Totuși cine ar trebui protejat în cazul unui conflict între cele două abordări? Atunci când asistenta, protejându-se, îl agresează pe cel suferind mărindu-i suferința care este cea mai bună abordare?
Există o altă soluție acceptabilă decât a-i separa?
Interesant ce spui..una dintre teoriile puternic sustinute de date stiintifice care explica reactia noastra de empatie este cea a neuronilor oglinda (se reflecta in titlul tau)..este o teorie eleganta care sustine ca reactia noastra empatica nu este rezultatul unor procese inferentiale, constiente ci o reactie automata avand la baza un mecanism neuronal simplu. Interesant ar fi de vazut daca exista si studii care sa explice ce se intampla la nivel neuronal atunci cand blocam acest reflex de empatie..desi presupun ca mecanismul de aparare intervine dupa reactia instinctiva de empatie care apare la fiecare dintre noi.
Si mie mi se pare ca cineva care are o reactie ostila fata de persoane care ii sunt straine tradeaza ceva in legatura cu el insusi. Fie ca a trait aceeasi situatie fie ca anumite evenimente din viata lui il face sensibil la acea situatie. Imi amintesc de persoana aceea care a scris mai multe mesaje aici ca reactie – violenta – la un text care vorbea despre impcrizie. Faptul ca aceste emotii sunt exteriorizate tine de cat de mult a fost sau s-a antrenat fiecare in a-si gera emotiile. Poate ca persoana care trece indiferenta fata de o scena din cele doua mentionate in acest text este cea care arata deficit de empatie.
Profesionistul actioneaza sub imperiul mastii impuse de rol. Pe plaja v-ati pus instant halate albe metaforice in momentul in care ati actionat, iar omul din fiecare a trecut in subsidiar.
In plus, e vorba de tendinta de supra-responsabiliza a unui specialist si de interactiunea sa cu vocile interne parentale care dicteaza o anumita conduita (masca). Reactia autoritara post-factum este un comportament sub stress si putem intelege de ce autenticul gafaie sub povara mastii.
Domnule Dr.,
de fapt ne transmiteti ca atat asistenta, cat si angajatul au manifestat empatie (“ei insisi au suferit”), insa nu au avut sensibilitatea necesara ca sa si-o exteriorizeze intr-o maniera acceptabila.
Lipsa sensibilitatii ii indeparteaza pe oameni unii de altii.
Multumesc pt. articol.
Ceea ce traiesc eu este exact ceea ce ai prezentat in aceasta postare. Parinti in varsta, ambii cu suferinte cronice. Nici unul dintre ei nu isi gaseste puterea de a accepta ca a devenit intolerant cu suferintele celuilalt si fiecare dintre ei a devenit un mic tiran. Eu, copilul lor, sunt pus in situatia de a ma situa de-o parte sau alta a campului de lupta. Ma supar pe amandoi ca ma incarca cu tristetile lor, tristeti despre care ei imi cer sa nu vorbesc cu nimeni. Dovedesc lipsa de empatie cu ei, cand ma gandesc ca e nedrept sa ma tulbure si sa ma intristeze cu problemele lor? Probabil ca da. Ii consider lipsiti de intelepciunea batrinetii. In definitiv, ce pot face eu? Sunt frustrata? Da. Ma simt vinovata? Cred ca da. Frumos spus, unii dintre noi devin oglinda pentru problemele celor din jur. Eu sunt doar un geam semiopac. O zi buna!
Oglinda empatiei e ca in vorba lui Creanga ” mila mi-e de tine dar de mine mi se rupe inima”.
Timpenie nu empatie. Asta daca povestea din deschidere nu este inventata.
Adica cum? Trei medici, o asistenta plus echipajul ambulantei – “dupa un lung timp” nefericitul ajuns in Romania moare si abia atunci se trezeste cineva, adica asistenta sa intrebe sotia decedatului, aflata de fata, daca mortul suferea de ceva?
Pai nu era normal ca aceea “persoană de altfel foarte competentă” sa intrebe asta in primele secunde?
Hei, mai tii minte cand Blegoo a lansat dezbaterea aia pe Imed despre daca empatia foloseste la ceva in medicina ? El argumenta ca nu. Eu nu pot sa uit ca incepusem sa incerc sa ii argumentez, (desigur la nivelul meu incompetent legat de a dezbate ceva anume), contrariul, si chiar in timp ce scriam unul din comentariile mele interminabile, mi-am dat seama ca tot restransesem, treptat treptat, chiar pe timpul argumentului meu, ce se voia autentic medical algoritmic, utilitatea empatiei, pana cand practic am ajuns sa “demonstrez” exact pozitia lui Blegoo, ca NU foloseste la mai nimica, (iar in cazurile in care ar putea fi folosita la ceva, este de obicei utilizata in mod incompetent, deci pana la urma mai bine NU) !!
P.S. Auzi, tu joci leapsa pe vreunul din blogurile tale ? A fost recent ziua mea, si te-am invitat si pe tine ca blogger la rezolvarea unei lepse asa la nivel de just for fun, (nu de reclama), desi am facut-o prin blogul lui madelin, ca nu aveam cum altfel direct. L-am invitat si pe Blegoo !
On topic (din mare curiozitate despre calitatea curenta a echipamentului de pe serviciile de ambulanta de pe litoralul romanesc, ca sa stiu daca sa incep sa il recomand turistic pensionarilor norvegieni, ca pana acum eu le-am zis ca, daca au chef de mare si de soare, e mai bine sa se duca in Bulgaria): Dar defibrilator aveau pe ambulanta aia pe langa medicul ATI, sau macar pe langa sofer ? Sau fusese asistola ? Sau nu se va sti niciodata ? Sau s-a demostrat statistic ca pana la urma in fond nu face nici o diferenta daca ai defibrilatoare la indemana in diverse locuri ?
Este excelent descrisa atitudinea multora dintre noi, dar eu cred ca nu ar trebui sa justificam aceste reactii “urate”, brutale, negative prin prisma suferintei noastre si a dorintei de a ne proteja pe noi insine. Lipsa empatiei, cred eu, vine din copilarie sau din alta viata….