Deși fericirea este un concept fără o definiție mulțumitoare, intuim cu toții ce înseamnă și trăim sub tirania așteptării ei.
Psihiatria nu are ca scop fericirea omului, ci funcționarea lui. Un om sănătos psihic nu este neapărat fericit, ci unul ce se adaptează cerințelor vieții în mod adecvat. Un om sănătos, atunci când se întâlnește cu fericirea (precum în cântec), știe să se bucure de ea. Psihiatria se ocupă așadar cu capacitatea omului de a fi fericit, ceea ce nu înseamnă fericire, ci libertate. Libertatea a fost singurul ideal al psihiatriei încă de la început, din vremea când Pinel descuia lanțuri la propriu. Așa că nu am competența de a postula originile fericirii. A postula – nu, a specula însă e dreptul meu fundamental. Sigur, fericirea vine, ca toate lucrurile, din interacțiunea genelor cu mediul. Cum această explicație, cât se poate de reală, nu mă apropie mai mult de fericire, merită să dezvoltăm nițel.
Arthur Schopenhauer susținea că fericirea izvorăște exclusiv din interiorul nostru, este o endogenie. În pesimismul său zbuciumat, atât de tipic spiritului secolului XIX, el credea că nu există nimic în lume care să ne poată satisface pe deplin. Să zicem că ne dorim foarte mulți bani, sau o mare iubire, sau completați dumneavoastră ce. Obținerea obiectului dorințelor noastre nu generează, zice Schopenhauer, decât o bucurie de scurtă durată, după care revenim la starea noastră de dinainte. Așa că dacă unii oameni sunt fericiți, în mod stabil, asta nu se poate datora decât unor lucruri aflate în ei, unor idiosincrazii indeterminabile (dacă le-am determina, ar fi dintr-o dată factori externi). Echivalează cu a spune că fericirea vine de niciunde, sau chiar că nu există. Schopenhauer e citat de un important manual contemporan (Kaplan & Saddock) ca fiind o influență majoră asupra psihiatriei. Nu că psihiatrii nu ar crede în fericire, ci prin faptul că psihiatrii, mai mult decât alții, recunosc că o bună parte din viața afectivă vine dinăuntru, și nu din afară, și că suntem cu toții mai idiosincratici decât am vrea să credem.
Există alții care susțin că fericirea este, din contră, cu totul exogenă. Așa se face că suntem fericiți doar în anumite momente, adesea imprevizibile. Fericirea ne ia prin surprindere, trece peste noi ca un val, și dispare foarte repede. O putem asemăna cu fenomenele meteorologice, supuse fizicii haosului. Putem căuta o ploaie de mai, dar nu putem să știm sigur când va apărea, nici nu putem să îi determinăm durata. Uneori suntem atât de nepregătiți pentru fericire, încât o trăim doar retrospectiv, sub specia nostalgiei. Sau anticipativ, cum e înainte de plecarea într-o vacanță. Și de fiecare dată când încercăm să refabricăm contextul fericirii noastre, să recreăm momentul, rezultatul e dezamăgitor.
Tindem să ne imaginăm fericirea pe care ne-o dorim ca pe un fel de Paradis, sau un liman, adică ceva definitiv și stabil. Încă din vremea lui Heraclit din Efes știm însă că viața noastră este instabilă prin definiție. Suntem în permanentă schimbare și în același timp predeterminați în bună măsură, exact ca un râu care curge mereu, dar despre care știm sigur că se varsă în Mare. Pentru picăturile de apă, peisajul din jur este în continuă mișcare, și nimic, fericire sau altceva, nu rămâne pe loc.
În sfârșit, există psihologii și școli de psihoterapie care consideră că fericirea, dacă există, e sinonimă cu “auto-actualizarea”, sau “îndeplinirea propriului potențial”. Una dintre problemele acestor psihologii este circularitatea: de unde știi că ți-ai îndeplinit potențialul? Fiindcă ești fericit. Este ca în paradoxul popular al cognitivismului, care susține că ești deprimat pentru că ai niște idei (scheme cognitive) greșite. Dar de unde știi dacă nu cumva ai idei greșite tocmai pentru că ești deprimat? Ca psihiatru, sunt de părere că tocmai cercurile astea vicioase înseamnă de fapt depresie, și nu unul sau altul din fenomenele din ele. “Sunt nefericit pentru că nu mi-am îndeplinit potențialul? Și dacă cumva mi l-am îndeplinit, dincolo de el ce mai e?” Oricum ar fi, trebuie să postulez un om ideal, inexistent, dar permanent fericit, și unul real, care încearcă să fie cel ideal, și e nefericit atunci când nu reușește, adică în majoritatea timpului. Nu e chiar raționamentul ăsta, de fapt, nefericirea?
Cu alte cuvinte: a face din fericire scopul ultim nu e cumva un fel de a fi nefericit? Fericirea este un concept abstract. Abstractizarea îi este extrem de utilă lui Homo sapiens, îi permite să clasifice lumea înconjurătoare şi să simplice enorm procesele gândirii. Însă, în cazul fericirii, o noţiune sintetică e căutată ca şi când ar fi un obiect natural. Uitând că ceea ce noi numim fericire e probabil o consecinţă, un efect secundar, o urmărim ca şi când ar fi disociabilă de ceea ce o produce.
Adevăratul meloman ascultă muzica de dragul muzicii. Pseudomelomanul caută plăcerea şi ratează aproape tot ceea ce muzica are de oferit.
Una dintre metodele de a ieși dintr-un cerc vicios e schimbarea de perspectivă. O capacitate a omului e transcendența, posibilitatea de a imagina lucrurile și altfel decât egocentric, decât prin proprii ochi. De asta putem fi fericiți când citim o carte bună: e o altă privire. Suntem toți capabili de transcendență în anumite condiții, de exemplu când e vorba de copiii noștri. Sunt fericit de copilăria fiicei mele, prin simpla ei existență. Ce fel de om aş fi dacă această fericire a mea ar fi un scop în sine?
La modul ideal, fericirea e existența lucrurilor bune, independent de noi înșine. Marea mă face fericit. Aș vrea să pot fi fericit doar pentru că există Marea, nu doar ducându-mă la malul ei, în vacanță.
Dacă aveți rețete de fericire, nu ezitați să le împărtășiți aici cu toată lumea 🙂
[Foto: Le remorqueur du Champ de Mars, Robert Doisneau, 1943]
eu recunosc fericirea cand o intalnesc, dar prea rar ma pot bucura de ea. ma simt vinovata, ma gandesc ca sunt atatia oameni despre care stiu sigur ca sunt amarati. sau ma apuca panica la gandul ca va trebui sa platesc aceasta fericire. de multe ori reactionez precum un animal care da peste ceva necunoscut: o amusin, ii dau tarcoale, o imping cu botul. niciodata nu plec victorioasa, cu coada sus, cu pieptul inainte si cu fericirea in bot. stiu cum sa fac fata esecului mult mai bine decat stiu cum sa accept succesul. reprezint un caz?
Fain articolul…Eu raman de parere ca mare dreptate avea marele filosof bulgar, Kancio Kancev :,,Daca este, este, daca nu este, nu este. ASTA este!” 🙂
Tind sa ii dau dreptate lui Schopenhauer: fericirea tine strict de trairile noastre interioare in raport cu exteriorul si asteptarile noastre in raport cu ce vrem ca lumea exterioara sa ne ofere. Punctul de convergenta a realitatii cu asteptarea da nastere la aparitia fericirii ce nu poate fi decat de scurta, medie sau lunga durata, dar nu permanenta.
În sfârşit, un articol bine scris despre un subiect atât de dezbătut pe bloguri. În orice problemă importantă există doar câteva soluţii teoretice – acestea descoperite de 2-3 greci, ar spune un prieten de al meu. Nu ştiu ce înseamnă fericirea dar cred că soluţia actalizării sinelui a lui Maslow stă altfel decât ai prezentat-o tu aici. Ea tocmai crează o tensiune productivă între ceea ce eşti/doreşti să fii astfel încât să te deplasezi într-o direcţie oarecare. Dacă adoptăm poziţia lui Schopenhauer cred că da, la un moment dat ajungem la un echilibru intern perfect, însă acesta nu este Nirvana ci stagnarea completă. Nu ai avea niciun motiv să ieşi de acolo – doar eşti în echilibru, „fericit” – şi nu mai evoluezi. Or un model cvasiideal al sinelui – ceea ce vrei să fii – te pune în mişcare fără a te face nefericit aşa cum te-ar face un model social, de exemplu. Lucrurile stau tot în sine, însă în mişcare, dinamice. Devino ceea ce eşti, spunea Kierkegaard, aşadar Fii în mişcare spre sine!
Sint fericita in fiecare dimineata, cind ma trezesc si sotul meu doarme inca, tinindu-ma strins in brate. De partea cealalta a mea doarme catelul nostru. Am dezvoltat un reflex de a ma trezi cu 10 minute inainte sa sune ceasul, exact pentru a gusta in profunzime momentele astea: e liniste, e lumina, e cald, e bine, ei dorm linistiti, le simt respiratiile. Am in fiecare dimineata sentimentul ca nu imi doresc nimic mai mult, sint exact unde trebuie si unde vreau sa fiu. Astea 10 minute de bine, de placere ma incarca cu energie sa pot incepe ziua si sa ma lupt cu toti demonii pe care ii intilnesc de-a lungul ei.
Superb! Savureazà-ti fericirea, pentru cà e re-alà!
Definitia fericirii este extrem de simpla: ea reprezinta acea stare a omului in care acesta isi doreste ceea ce are. (Ar trebui sa citez pe cineva, insa nu imi amintesc decat ideea)
Fericirea , daca ar fi sa-i dau o definitie , ar fi o stare de gratie in care simti bucuria cum iti inunda sufletul, dandu-ti senzatia ca ai putea sa zbori . Ca orice stare , ea nu poate dura prea mult . Astfel , daca am dori sa cunoastem starea de bine pe o perioada lunga de timp , consider ca trebuie sa deprindem armonia si sa dobandim intelepciunea . Aceste lucruri sunt greu de cucerit . Ele se dobandesc prin detasarea de dorinte si multa munca in slujba cunoasterii.
Probabil una dintre cele mai frumoase definitii ale fericirii…
http://www.youtube.com/watch?v=flkFW5E0XcM&feature=related
Vorbind despre fericire, desigur ca nu putem uita cine sunt fericitii, anume: Fericiti cei saraci cu duhul, Fericiti cei ce plang, Fericiti cei blanzi, Fericiti cei ce flamanzesc si inseteaza, Fericiti cei milostivi, Fericiti cei curati cu inima, Fericiti facatorii de pace, Fericiti cei prigoniti, Fericiti veti fi cand va vor ocari si va vor prigoni si vor zice tot cuvantul rau impotriva voastra.
Spuneti ca psihiatria nu are scopul de ai face pe oameni fericiti, ci de ai face liberi. Din cunostintele mele, etimologia cuvantului psihiatrie vine din grecescul psyche, care in afara de faptul ca este un numele propriu, al unei femei foarte frumoase de care s-a indragostit zeul eros, inseamna suflet dar si minte, notiuni care se suprapun in greaca veche, dar care pot fi percepute si distinct in raport de context.
Eu as spune ca fericirea este o stare de plinatate (implinire, saturare) a sufletului, dar nu cu cea ce vrem noi, lucru pe care il afirmati si dumneavoastra citandu-l pe Schopenhauer, ci cu ceva ce ii este cumva menit sa-l implineasca. Aceasta foame a sufletului dupa fericirea care poate sa il sature, sa il umple, poate duce la tulburari ale sufletului, daca nu este gasita. Ea nu este gasita, de oblcei, datorita faptului ca este cautata acolo unde nu se afla, si anume in afara omului. In aceste situatii pot sa apara obsesii care intuneca orice alta perspectiva.
Libertatea, spunea Cineva acum doua mii de ani, este data de adevar, iar un contemporan al lui a itrebat: “ce este adevarul?”
Cred ca sunteti de acord ca nu putem vorbi de libertate in afara adevarului, pentru ca orice neadevar descoperit pune o bariera intre om si om, si aici putem cuprinde si relatia psihiatru, pacient, care are ca temelie increderea.
Dar care este captivitatea omului? De ce trebuie eliberat? In ce sta omul captiv? Pai daca aplicam teoria reciprocitatii si acceptam ca adevarul ne face liberi, atunci minciuna ne ia libertatea si ne face captivi prin faptul ca ne intuneca privirea mintii, infatisand perspective mincinoase acolo unde sufletul-mintea nu gaseste hrana si plinatate si infometand ajunge sa boleasca.
Generalizand cred ca putem spune ca lipsa fericiri este generata de trairea nefireasca a sufletului, desigur daca acceptam ca frericirea ar trebui sa fie o stare fireasca si ca ea nu se poate afla decat in adevar si in libertate (libertate a sufletului).
Ma intorc la notiunea de adevar si la cel ce a intrebat:”ce este adevarul?” si intreb si eu, ce este adevarul? si im dau seama ca nu pot sa raspund, pentru ca la orice aspect m-as referi, acesta se raporteaza la un alt aspect pe care daca nu il iau ca fiind ipotetic ma conditioneaza de un alt aspect si asa ma invart intr-o spirala nesfarsita a ratiunii.
Daca nici eu nu am gasit raspunsul la intrebarea celui de acum doua mii de ani, incerc sa-mi intorc privirea spre Celalalt care a spus ca adevarul ma va face liber, dar El da un raspuns care scandalizeaza, umple de nedumerire, facandu-i pe unii chiar sa pufnesca in ras. El spune ca El este Adevarul, ba mai zice ca e si Calea si ce pare si mai ciudat ca este si Viata. Prin afirmatiile acestea vrea sa intoarca pe dos toata cunoasterea si experienta omenirii si te pune in fata unor afirmatii scandaloase pe care daca vrei sa le accepti trebuie sa arunci la gunoi, toate teoriile invatate. Adica adevarul nu este un concept abstract, ci este cineva, adica o persoana, o persoana care desi apare ca om spune ca este Dumnezeu. Sunt lucruri care depasesc puterea ratiunii.
Dar imi apare o intrebare de care nu pot scapa, si anume: daca ultima forma de cunoastere nu este ratiunea, ci exista o alta forma de cunoastere care este mult mai profunda? Dar cum pot afla acest lucru din moment ce eu nu stiu sa lucrez decat cu ratiunea? Ma apuc si citesc noul testament, nu pot mai mult decat cateva capitole, totul pare poveste, iar eu nu mai am rabdare sa citesc povesti. Totusi sunt atatia care l-au putut citi, eu de ce nu pot? M-am chinuit ceva vreme sa aflu un raspuns, dar el a venit cumva din mine, nu stiu sa spun cum, si a fost: NU POTI CITI PENTRU CA NU CREZI CE CITESTI. Am scris cu majuscule pentru ca asa a sunat acest raspuns inauntrul meu. Am acceptat raspunsul ca fiind un adevar, am pus cartea pe birou si de cate ori o vedeam imi spuneam: cand voi incepe sa citesc din tine voi crede tot ce srie acolo, adica ma autosugestionam. Dupa cam o luna am hotarat sa incerc din nou sa o citesc si am reusit, am citit-o plangand, imi era fica sa nu fiu vazut cum plang citind carti dar nu ma putem opri. Am terminat-o in cateva zile, am facut o pauza de alte cateva zile si am reluat citirea, s-a intamplat la fel. Apoi am inceput sa caut altfel acceptand cuvantul celui ce a spus ca El este Adevarul si am aruncat la gunoi tot cea ce era potrivnic. Acum dupa 17 ani pot afirma ca prin trairea dupa cuvantul lui ajungi la o cunoastere mai presus de ratiune pe care de multe ori nici nu o poti exprima in cuvinte, traire de care fericirea nu este deloc straina.
folositi cuvantul suflet.
ce este sufletul? daca o sa spuneti ca este acea chestia care paraseste corpul cand murim si se duce in rai sau in iad, lasati, nu-mi mai raspundeti.
nu cred ca va putea cineva sa raspunda la o astfel de intrebare, cuvintele sunt pure conventii.
http://georginapp.blogspot.com/2011/02/valoarea-sufletului.html
Cand ai dobandit fericirea asta, nu te mai paraseste. Nici atunci cand esti nefericit. Fericirea devine parte structurala din tine. Dar… probabil ca doar Fericitii si Prea-fericitii cunosc si traiesc aceasta stare 😉
Cred ca problema fericirii si nefericirii a fost foarte bine si complet definita de filozofia orientala (yoga, budism, taoism) de cateva mii de ani. De exemplu, in “Yoga Sutra”, Patanjali defineste foarte clar care este sursa nefericirii:
“Încetarea suferinţei este rezultatul practicii interioare constante (abhyasa) şi non-ataşamentului, al detaşării (vairagya).”
“Ignoranţa (lipsa conştientizării), sentimentul individualităţii, atracţia şi repulsia sau frica de moarte sunt cauzele suferinţei.”
Incetarea durerii nu insemna placere. Faptul ca stiu ca nu-mi place negrul nu inseamna ca stiu ce inseamna albul. Pentru ca viata nu e in alb-negru si fericirea are multe culori. Altele pentru fiecare dintre noi.
Eu consider că fericirea derivă dintr-o împăcare cu Sinele, ce nu presupune neapart un compromis sau o concesie, ci o împlinire a Lui. Asta vine dintr-o bună autocunoaştere, din valorificarea propriului potenţial, dintr-o decizie fermă de a alege binele, din valorificarea surselor endogene şi maximizarea celor exogene care concură la împlinire.
Raspuns pentru humbert
Cred sa ati participat la inmormantarea unei persoane cunoscute. Sufletul este diferenta dintre cea ce este in amintirea dumneavoastra despre acea persoana si cea ce se afla in sicriu.
Filosofia orientala sustine ca detasamentul e centrul fericirii. Si daca se poate ajunge la o stare de detasamnet absolut atunci nimic nu ne mai poate influenta, drept urmare nimic nu mai conteaza. Cred ca urmand acelasi principiu, nevoile fizice ce ne genereaza dorinte (foamea, setea, etc) devin inamici ai fericirii.. e moartea ca rezultat fericire?
Personal sunt ft fondata pe teoria lui Maslow, omul are nevoie de provocari, de nevoi care vin fara vreun efort din partea individului. Totusi rezolvarea lor aduce o multumire de sine pe durate mai lungi sau mai scurte, in functie de intensitatea nevoii de rezolvare. In spiritul aceleasi idei, societatea evolueaza, avem medicina si cercetare ( si multe altele) si rolul lor general este sa genereze tot fericire. Drept urmare, provocarile si nevoile duc la fericire, caci nimeni n-ar sti ce e pozitivul fara negativ si viceversa.
Fericirea este in mare masura o alegere. Ca o metafora, fericirea este perechea de ochelari prin care alegem sa privim viata. In mare masura este o alegere rationala, sau comporta o dimensiune rationala pregnanta.
http://www.ted.com/talks/dan_gilbert_asks_why_are_we_happy.html
http://egooutpeters.blogspot.com/2012/04/happiness.html
Freud considera adevarata natura a omului nefericirea, “fericirea nu a intrat niciodata in planul Creatorului”, insa eu consider ca singura cerinta ca sa poti fi fericit este sa nu fii supus la abuzuri din exterior, daca ai tot ce iti trebuie, mancare, sanatate, stabilitate atunci numai un om nevrednic nu ar sti ca sa faca sa devina fericit….ii dispretuiesc pe batranii care se plictisesc, sunt la pensie, nu sunt grav bolnavi, dar nu stiu cu ce sas-i ocupe timpul….
Parerea mea (recunoscut indolenta de fost scolar intotdeauna mediocru) este ca cu cat psihiatria va reusi sa se desprinda ca un domeniu al cunosterii umane mai bine si mai clar si mai repede de domeniul cunosterii umane numit filozofie, cu atat mai bine atat pt profesionistul psihiatru cat si pt consumatorul de servicii psihiatrice.
Buna Vlad, tu zici: “La modul ideal, fericirea e existența lucrurilor bune, independent de noi înșine. Marea mă face fericit. Aș vrea să pot fi fericit doar pentru că există Marea, nu doar ducându-mă la malul ei, în vacanță”
Parerea mea este ca fericirea este COMUNIUNEA cu existenta binelui (incluind a lucrurilor bune), nu existenta lor separata. De-aia nu poti fi fericit doar pt ca exista marea, ci doar cand esti in comuniune reala cu ea.
Mie mi-a sunat imbucurator ce-a zis cine a zis ca nu exista cale spre fericire si ca fericirea este calea. Mi s-a parut ca inversul acestei zicale este depresia: sa te aflii nefericit pe un drum spre fericire pana cand renunti deznadajduit ca fiecare pas duce si zarea cu un pas mai departe.
Consider ca fericirea este o stare si nu o idee..o stare ce se afla in interiorul nostru..si depinde de fiecare dintre noi daca lasam ca aceasta stare sa’si faca simtita prezenta,sau o tinem “prizoniera” in micile cotloane intunecate..
eu ma gandesc la “bonheur” si il rearanjez : bonnes heures. o dilema insa: les bonnes heures sunt feminine si le bonheur e masculin.
“Fericirea”, pentru mine, este o etichetă care te împiedică să apreciezi ceea ce ai. Dacă eşti funcţional, adică dacă poţi să faci lucruri obişnuite, însă devalorizate, cum ar fi să te dai jos din pat, să ai suficientă energie încât să te duci până la colţul străzii, să citeşti un paragraf dintr-un text simplu şi să înţelegi cuvintele, să-ţi aduci aminte că trebuie să mănânci, să poţi să simţi la timp durerea fizică pentru a-i îndepărta cauza, să-ţi pese dacă eşti în viaţă sau nu, cred că ai toate motivele să te consideri fericit. Standarde foarte joase, recunosc. Dar uneori tare greu de atins, iar când le atingi, te bucuri atât de mult, încât nu mai alergi după cai verzi pe pereţi şi fericire ca-n basme.