Acum mai mulți ani, pe vremea când eram medic rezident într-un stagiu de neurologie, l-am întâlnit pe tânărul domn S., care suferea de nouă ani de o boală rară neurologică. Boala, un fel de sindrom distonic, era atât de rară, încât nimeni nu a putut măcar să-i pună un nume, să o recunoască, pe scurt, nimeni nu știa ce avea, în mod precis. Domnul S. cunoscuse, prin forța lucrurilor, foarte mulți medici, din țară și străinătate, și primise o largă varietate de tratamente, care îl ajutau într-o mică măsură. Poziția mea de rezident de psihiatrie într-o clinică ne-psihiatrică a fost mereu privilegiată: ca outsider, învățam lucruri unice. Am stat așadar de vorbă cu domnul S. despre care vă povestesc, nu ca neurolog în căutarea unui răspuns, ci ca un om stând de vorbă cu un alt om.  Avea o părere destul de proastă despre medici în general, cum era de așteptat, dar nu pentru că niciun medic nu îi găsise o cură eficace, cum am crede, ci, după cum îmi spunea, din cauza atitudinii pe care cei mai mulți o aveau. Mai toți medicii refuzau să abdice din poziția de autoritate intelectuală în care se aflau. Niciun medic nu știa prea bine ce are domnul S., însă niciunul nu recunoștea deschis lucrul ăsta, pentru toți era foarte important să păstreze aparențele unei relații banale medic-pacient și să scrie o rețetă cu un aer cât mai încrezător și autosuficient. Sunt de înțeles medicii: pentru noi, situația extraordinară în care nu știm ce să facem e una de panică. Pe un medic se contează întotdeauna că are situația sub control, că știe ce e de făcut atunci când nimeni altcineva nu știe. Însă domnul S. era demult dincolo de jocul imperturbabilității, și nu mai avea nevoie de aparențe. Pentru dumnealui, și citez din memorie, calitatea cea mai importantă la un medic era curiozitatea. Nu voia compasiune, sau, mai bine zis, știa că singura formă rezonabilă de empatie pe care o putea pretinde e curiozitatea, interesul față de enigma stării lui patologice. Rareori o căpăta însă: un medic obișnuit va renunța rapid la cazurile care îl depășesc, lucru, din nou, de înțeles și chiar lăudabil, atâta timp cât trimiți omul către un coleg mai competent.

Cât despre mine, am rămas cu ideea curiozității ca virtute medicală.

Mi-am adus aminte de domnul S. când, zilele trecute, l-am auzit pe Amos Oz invocând curiozitatea ca pe o cură împotriva fanatismului. Și pentru el, curiozitatea e minimumul de empatie necesar unei lumi mai bune. Să îți iubești dușmanul e foarte greu: să fii măcar curios în privința lui, să încerci să te pui în locul lui, să îți imaginezi ce gândește, e ceva mai ușor, și înalt recomandabil tuturor.

Bucla acestei istorisiri despre curiozitate se închide însă cu doi ani mai devreme de conferința lui Amos Oz, când lucram la Metz, și am asistat la o conferință a lui Boris Cyrulnik. Psihiatru, etolog, și evreu scăpat miraculos, în copilărie, de la a fi dus într-un lagăr de exterminare (spre deosebire de părinții lui, amândoi ucișii în anii 40 în Franța ocupată de naziști), Cyrulnik s-a dedicat, printre altele, studiului psihologiei terorismului. L-am auzit spunând că teroriștii de astăzi, dintre cei care fac atacuri extreme asupra civililor, nu suferă, în ciuda aparențelor, de nicio boală psihică și nici măcar de tulburări grave de personalitate. Din contră, teroristul tipic este o persoană aparent echilibrată, familistă, cu studii superioare. Ceea ce însă teroristul este capabil să facă, din punct de vedere psihologic, este să-și blocheze total empatia față de victimele sale. Pentru el, persoanele care mor în atentat nu sunt persoane, ci obiecte, instrumente necesare unui scop. Teroristul nu manifestă așadar niciun fel de curiozitate față de oamenii pe care urmează să-i ucidă. Dacă ar face-o, actul terorist ar fi compromis, iar teroristul, conform lui Amos Oz – vindecat. Sociopații nu prezintă empatie pentru nimeni: teroriștii însă nu sunt sociopați, pentru că blocajul lor empatic este unul selectiv. Blocajul selectiv al empatiei se cheamă altfel: se cheamă fanatism.

Și, ca să lege verigile lanțului, Boris Cyrulnik ne-a spus și care este meseria de preferință a teroriștilor, în viața lor de toate zilele: medicina.

N-aș vrea să se înțeleagă că noi, medicii, am fi fanatici. Din contră, medicina nu este compatibilă cu nicio formă de fanatism sau radicalism: pentru teroriștii în cauză medicina era doar o acoperire. Și dacă nu suntem fanatici e tocmai pentru că, în adâncul nostru, chiar dacă nu o arătăm întotdeauna, suntem curioși. Curiozitatea e felul în care medicul iubește omenirea. E ceea ce ne face să continuăm – deși meseria noastră e mult mai ingrată decât s-ar putea crede. E calitatea noastră fundamentală.