Criza economică și delirul xenofob

Acesta a fost subiectul unei mini-dezbateri la televizor, unde am participat fără însă să apuc să spun tot ce aș fi vrut, așa că o să-mi dezvolt punctul de vedere aici.

Dezbaterea pornise de la știrea aceasta, în care se observă corelația dintre rata șomajului în rândurile tinerilor și manifestările xenofobe.
Nu este însă nicio noutate, nicio surpriză că orice criză globală, de orice fel, se însoțește de o recrudescență a tuturor formelor de xenofobie, și asta probabil dinaintea Evului Mediu. În ceea ce privește zilele noastre, lucrurile au fost „oficializate” din 2009, când Global Migration Group elaborase o declarație în acest sens. Așa că nu avem de-a face cu niște „breaking news”.
Am putea, desigur, să ne întrebăm de ce toate organismele internaționale oficiale, cu vechime și experiență de decenii în lupta împotriva discriminării, cum ar fi ansamblul de semnatari ai ICERD, sunt atât de puțin eficace în aplicarea unor reguli chiar de ele stabilite, cum ar fi scoaterea în afara legii a discursurilor de ură și a discriminării civile pe criterii etnice. Însă acesta este un blog de psihiatrie, și nu unul de științe politice.

Așa că voi scrie doar despre intimitatea fenomenului xenofob, așa cum îl văd eu. Și pentru asta, voi începe cu o analogie psihiatrică.

Când eram un tânăr rezident, în primul an, la psihiatrie, una dintre enigmele care m-a frapat era stereotipia delirurilor. Delirurile, mai ales cele sistematizate, seamănă foarte mult unul cu altul. Noi sunt numai detaliile circumstanțiale, dar esența este aceeași. În tulburarea delirantă (pe vremuri cunoscută sub numele de „paranoia”), ideația delirantă are următoarele chei de boltă: străinii malevolenți, persecuția și hipertrofia eului. Persoana care delirează se simte persecutată permanent de o conspirație a străinilor, nu cei de altă naționalitate, neapărat, ci Străinii absoluți, acel xenos care numai în delir poate exista. Toate indiciile din jur, fenomenele halucinatorii discrete, realitatea din jur, par să fie explicabile doar astfel. În compensație, cel ce delirează va avea adesea o stimă de sine neobișnuit de mare, va fi un erou care se luptă cu Hydra, un suflet de fier ce nu poate fi înfrânt – eul normal al persoanei este înlocuit cu eul delirant, hipertrofic, uriaș, dar patologic.
Nu știm de ce se întâmplă lucrurile așa, dar o ipoteză, din vremea când psihiatria era încă preocupată de modele teoretice, este că toată povestea asta de groază ce se clădește în psihoză, și pe care o numim delir, are loc ca reacție la un fenomen primar, ininteligibil, psihotic. Este o reacție compensatorie la experiența psihotică inițială, care este una esențialmente negativă, în sensul că reprezintă o distrugere, o rupere în urzeala complexă de sensuri a rațiunii noastre. În jurul acestei găuri negre, mintea omenească se reorganizează cum poate, pentru că asta este natura ei, rezilientă, permanent creatoare de sens, și rezultatul este delirul cronic sistematizat.

Spuneam în alt text că o criză economică se reflectă, la nivel individual, printr-o criză existențială. Tinerii șomeri despre care se vorbește în presă își văd, peste noapte, întregul orizont mult îngustat. Tot planul lor existențial este pus în pericol. Sensul vieții, adică povestea ei lungă, cu un trecut, un prezent și un viitor, este contestat de situația actuală. Planurile îndelungate de carieră, uneori pline de entuziasmul și fantezia tinereții, sunt înlocuite de strategii de supraviețuire de pe o zi pe alta, de la un ajutor social la altul.
Pe scurt, se creează o lipsă de sens, un fenomen negativ, similar celui psihotic, doar că în loc de conștiința unui singur individ este afectată o întreagă conștiință colectivă.
Ori explicațiile xenofobe, rasiste, definite de ură, se grevează extrem de ușor pe asemenea discontinuități de sens. Xenofobia, care are mereu un scenariu stereotip și foarte asemănător cu conținutul delirant (străinul persecutor, pseudopatriotismul ca hipertrofie a unui eu colectiv) este o psihoză, o nebunie colectivă. Este ceva așadar profund patologic în xenofobia ca reacție la criza economico-existențială, la fel de patologic ca alcoolismul și suicidul, cu care psihiatrii se înfruntă direct.
De ce xenofobia este așa de ușor de înghițit, e un mister la fel de mare ca stereotipia delirurilor, dar îmi imaginez că ea corespunde unei structuri primitive, arhaice a minții, formată în acele vremuri immemoriale ale „dintelui și ghearei”. Boala psihică e o regresie la un stadiu anterior: boala socială ar putea fi același lucru.

Iar explicația xenofobă e și una foarte facilă: avem un țap ispășitor, o declinare de responsabilitate, o distragere de la fondul problemei.

Este adevărat că la toate nivelurile societății se încearcă a se profita de pe urma acestei nebunii colective. Nu vorbim doar de partidele politice cu tente radicale, cum e Jobbik din Ungaria, ci de tendințe extremiste ale unor partide cu o ideologie democratică, așa cum se întâmplă în Franța, de exemplu. Xenofobia aduce voturi. Angajatorii profită și ei de pe urma xenofobiei, pentru a-i putea strânge cu ușa pe lucrătorii emigranți, care sunt demonizați și de sindicate. Iar mass-media se mulțumește să fie vehiculul tuturor acestor încercări de manipulare.
Însă sectorul de populație unde xenofobia prinde cel mai ușor rădăcini, și care este cel mai susceptibil de a fi manipulat, este unul care se află dincolo de ideologii și discursuri, unul care nu este reprezentat nici în societatea civilă, nici în clasa intelectuală. Sunt oameni pe care nu-i auzim și nu-i vedem niciodată în hiperrealitatea postmodernă, dar care constituie o masă uriașă de voturi: sunt ceea ce Michel Dion numea, referindu-se la propria-i țară, „Franța profundă”. Există o Franță profundă, o Ungarie profundă, o Austrie profundă, dar nu trebuie să uităm că există și o Românie profundă. Reacțiile românești la xenofobia Occidentului sunt adesea la fel de xenofobe. Delirul generază delir, și așa cum există „delir în doi”, xenofobia se autoîntreține și întinde în pată de ulei. Și pentru că ea crește în straturile sociale adânci, e observată doar când escaladează, sau când încercările de manipulare politicianistă sunt prea bătătoare la ochi. Facem așadar mult mai mult caz de o caricatură la adresa românilor de pe site-ul unui deputat francez, și mult mai puțin de cazul mult mai grav al unui muncitor prost tratat la serviciu, sau la bancă, sau la spital, pentru că e român, rom, nigerian, etc.

Și ce se poate face, ce putem noi face ca să combatem nebuniile colective? În primul rând, trebuie scurtată distanța, prăpastia dintre „Franța profundă”, sau România profundă, și societatea civilă. Nu știu ce părere aveți dumneavoastră, dar mie mi se pare că, în România, clasa intelectuală este mai curând disprețuitoare la adresa straturilor sociale adânci. Ea trăiește în sfere dilematice rarefiate, în care omul de rând nu are acces, și, mai grav, nu este binevenit. Dacă intelectualii nu folosesc la umplerea vidului de sens, oriunde ar apărea el, atunci nu știu la ce folosesc. Cât despre guvernanți și politicieni, în loc de sațietatea iluzorie oferită de discursul xenofob, cea reală, dată de măsuri sociale, e mai greu de realizat, dar infinit mai eficace. Și mai profitabilă, pe termen lung.

6 thoughts on “Criza economică și delirul xenofob

  1. Vad ca numeni nu s-a incumetat pana acum sa comenteze acest articol…ma intreb de ce. Iata ce as avea eu de spus. Observ ( de la oaresice distanta) ca in mintea multor romani societatea romaneasca este despicata in doua – o categorie aleasa, formata mai ales din intelectuali, care doreste progres, civilizatie, standarde occidentale, si care se afla intr-o lupta acerba cu o a doua categorie, formata din restul populatiei ( necioplitii, incultii care nu respecta nici o lege si nu stiu de morala, in fine, acei oameni care ii trag in jos, cum s-ar spune, pe cei care doresc civilizatie si progres. Ceea ce mi s-a parut comic este ca absolut fiecare se crede parte din prima categorie….

  2. Nu cred ca ideile xenofobe au vreo legatura cu delirul. Xenofobia nu este nici macar o patologie sociala majora. Xenofobia reprezinta uneori doar o reminiscenta a unui mecanism de aparare arhaic, normal si chiar adaptativ la copilul mic. Alteori reprezinta o manipulare sociala interesata, care face apel la acest strewt arhaic. In fine, in situatii de criza sociala sau economica, se constata o tendinta de a restrange accesul marginalilor la resursele grupului.
    Xenofilia nu este niciodata naturala. Este intotdeauna consecinta aderentei la un sistem de valori morale transcendente. Nu au nici o sansa declaratiile bazate doar pe o sustinere ideologica de moment.
    Asteptati-va la orecrudescenta a xenofobiei. Va atinge proportii de neimaginat pentru o boala. Pentru ca nu este o boala. Creierul “natural” secreta xenofobie. Doar o credinta puternica in valori universale a facut posibile cateva decenii de acceptare a strainului, a bolnavului, a marginalului. Trendul se poate inversa usor.

  3. Într-adevăr, xenofobia nu e o boală, nu la nivel individual. Postarea de mai sus se vrea doar o analogie.
    Pe de altă parte, nu e și delirul plin de reminiscențe de apărare arhaice? Nu tocmai din cauza asta delirurile sunt stereotipe? Dacă Ey are dreptate și delirul e o disoluție a câmpului conștiinței urmată de o reorganizare a acesteia la un nivel inferior, atunci, dacă tragem linia, delirul e o regresie psihică în fața unei agresiuni. La fel și xenofobia.
    Însă analogia mea nu se vrea exhaustivă, și sigur că aveți dreptate.

    Unii spun că xenofilia ar putea fi naturală. Oliner & Oliner susțin că au identificat trăsături ale unei personalități „altruiste” și această „xenofilie” ar fi una dintre ele. Poate că altruismul este exclusiv transcendent, însă eu sunt psihiatru și sunt obișnuit cu idiosincraziile: e la fel de posibil ca altruismul să fie și înnăscut.

    Adriana: finalul comentariului dvs mi se pare foarte just. Toți ne imaginăm vizitatori la Zoo, când de fapt nu se știe sigur de care parte a gratiilor suntem.

  4. Vlad, nu ți se pare că discursul (sau delirul) paranoic în România e foarte răspîndit? Eu tot aud în ultima vreme — și nu-mi vine să-mi cred urechilor — despre “ei” care ne manipulează din umbră, “ei” care vor să reducă populația globului (începînd cu românii), “ei” care ne spionează, pentru că “ei” sînt Securitatea, etc., etc. Și asta din mai multe direcții în același timp. Ce părere ai?

  5. Păi așa e. Cred că fiecare dintre noi aderă tacit la câte o teorie a conspirației. Și mai cred că, într-un mod pervers, asta ne face să ne simțim mai bine.

  6. cred ca e doar o problema de educatie. Refularea stresului prin agresivitate, gasirea tapului ispasitor pt neimplinirile proprii in altul, xenofobia si rasismul ( a trebuit sa plec din tara sa imi dau seama cat de mare e in Romania), toate se trag din familia unde a crescut.

    Sa nu uitam, agresivitatea este inca caracteristica ne-educatiei.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *