Într-una dintre cele mai cunoscute cărți de antropologie, Coming of age in Samoa (1928), Margaret Mead, pe atunci o foarte tânără cercetătoare, scria că adolescența, atât de furtunoasă și de plină de probleme și riscuri în societatea noastră occidentală, de abia dacă e simțită într-o societate tradițională (cum e cea de pe insula Ta‘ū, unde Mead și-a condus cercetarea). După Mead și adepții întregii școli de antropologie din care a făcut parte, nu hormonii, nici neuromediatorii, nici alte tulburări biologice individuale, stau la baza problemelor vieții noastre de zi cu zi, ci cultura în care trăim. Cultura, în sensul cel mai vast al termenului, adică tot ansamblul de semne, simboluri și cutume care conferă semnificație grupului din care facem parte.

Într-o anumită măsură, această axiomă este adevărată. Mai puțin în cazul marilor boli psihice: schizofrenia se întâlnește peste tot pe planetă, într-o proporție relativ egală, indiferent de popor, cultură, sau date geografice și de mediu. Însă, cu cât ne ridicăm din patologia clasică psihică, cea care afectează straturile profunde, și probabil universale, al minții omului, și ne îndreptăm spre straturile mai noi, mai fluide, ale psihicului, cu atât Mead are mai multă dreptate. Există tulburări psihice în care componenta culturală este foarte puternică: anorexia nervosa, de exemplu, care e legată de un anumit arhetip al feminității prezent doar în societățile occidentale industrializate.

După cum adolescența nu este o tulburare psihică („tinerețea e o boală care trece cu timpul” zice un adagiu glumeț), în articolul de față e vorba mai puțin de diagnostice, cât de suferințele noastre de zi cu zi. Unul dintre prețurile pe care Occidentul le-a plătit în schimbul extraordinarei libertăți de conștiință de astăzi, a fost ștergerea acelor obiceiuri care marcau tranziția dintr-o etapă a vieții în alta. A riturilor de trecere, cum le-a spus van Gennep. Ele sunt ritualuri care codifică întreaga încărcătură dramatică, emoțională, a unei schimbări importante, dar universale, de neocolit. Exemplele cele mai importante la noi sunt botezul, nunta, înmormântarea. Dar nu numai, riturile de trecere erau cândva prezente peste tot, însoțind omul pe tot parcursul vieții. Orice schimbare presupune un grad mai mic sau mai mare de suferință, implicit oricărei adaptări. Ritul trecerii absorbea în bună parte suferința, o norma, o făcea acceptabilă și firească. Cred că nu greșim dacă spunem că riturile de trecere erau un factor important de protecție a sănătății psihice, chiar dacă nu asta era intenția lor explicită.

Încă mai avem rituri ale trecerii, însă eficacitatea și rolul lor, într-o cultură în perpetuă schimbare, cum e cea în care trăim, sunt tot mereu mai mici. Margaret Mead ar fi spus că adolescența occidentalilor e atât de frământată și produce atât de multă suferință din cauza lipsei unor asemenea rituri. Faptul că mediul urban e în mod universal recunoscut ca factor de risc pentru majoritatea suferințelor psihice ar putea fi explicat la fel.

Sărbătorile de iarnă în același mediu urban, modern, au două fețe. Una este bucuria, regăsirea comunității, familiei, unei anumite generozități uitate pe parcursul anului. Cealaltă față, cea întunecată, o cunoaștem cu toții sub numele de „depresia de Crăciun”, sau „holiday blues”. Faptul că numărul de sinucideri ar crește în această perioadă e mai curând o prejudecată, infirmată de mai multe studii, însă chiar existența acestei prejudecăți dovedește că de Sărbători ne temem mai mult de singurătate și alienare.
Sunt nenumărate teorii psihologice care încearcă să explice depresia de Sărbători. Eu o să mă opresc aici asupra uneia singure: ștergerea importanței riturilor. Crăciunul, dintotdeauna, a fost ritul renașterii. Faptul că ne aflăm în preajma solstițiului, când ziua începe iar să crească, nu e deloc întâmplător. Riturile, foarte diverse, ale acestei perioade, aveau, ca toate riturile, un rol tranpersonal, colectiv. Indiferent de necazurile noastre, de faptul că nicicând nu vom mai fi copii (când Crăciunurile erau cele mai frumoase), că mulți dintre cei dragi s-au dus de-acum, că suntem poate mult prea singuri, Crăciunul e triumful vieții asupra tuturor acestor neajunsuri. Și forța colectivă a reînnoirii se răsfrângea asupra individului.

Am văzut odată, la piață, un bătrânel zâmbitor care cumpăra niște ramuri de brad. Din discuția pe care o avea cu vânzătorul, pe care am auzit-o fără să vreau, am înțeles că era singur, soția îi murise demult, dar că i-ar fi plăcut și ei să aibă ramuri de brad de Crăciun. Sigur, era ceva foarte trist în scena aceea. Era însă mai mult de atât, chiar dacă nu la fel de evident ca tristețea: o reziliență pe care am invidiat-o.

Așa că sfatul meu, de psihiatru, de luptă împotriva depresiei de Sărbători, e foarte simplu: nu uitați că sunt Sărbătorile. Chiar dacă nu aveți cum să evitați singurătatea și nostalgia. Chiar dacă uneori pare mai ușor să te refugiezi în perpetua clipă prezentă, lipsită de memorie. Pare greu de crezut pentru unii dintre noi, dar dincolo de ferestre se află un furnicar de oameni care își aduce aminte, împreună cu noi, de Sărbători. Să știți că numărul de sinucideri scade, nu crește, de Crăciun. Poate tocmai din cauză că în Sărbători a rămas încă destulă forță simbolică care să ne ajute să trecem cu bine dinspre noapte spre zi.

Și pentru că ritualul mi-o cere, sunt fericit să mă conformez și să vă doresc Sărbători fericite și la mulți ani!

Imagini:
1. Margaret Mead și două adolescente samoane – fotografie trimisă de autoare alături de o scrisoare lui Ruth Benedict.
2. Ion Andreescu, Pădure iarna.