Ieri a fost reuniunea de 20 de ani de când generația mea a absolvit medicina, a fost prima reuniune și pe cei mai mulți colegi nu-i mai văzusem de atunci, de douăzeci de ani, cred că spune și asta ceva despre noi sau poate doar despre mine, așa că la început nu recunoșteam pe nimeni. Unii erau mai tineri, mai ales cei care au emigrat, alții mult mai bătrâni, mai ales cei ce-am rămas, oricum eram toți alți oameni, cu totul alții.
Dar apoi s-au înfiripat conversații demult întrerupte, râsete familiare au umplut holurile facultății (ea însăși incremenită temporal), speranțele cândva fioroase s-au trezit din comă, iar până când a început muzica și dansul, spre noapte, îi știam pe toți ca și când nu i-aș fi uitat nicio secundă, dovadă că trebuie să existe pe undeva metode de a anula timpul, doar că nu avem timp să le găsim.
Chiar și stafiile profesorilor răposați, de frica cărora ne inițiasem cândva în antica artă a insomniei, au mormăit ceva disprețuitor din ramele sanctuarelor lor.