Imi vin ciudat hainele astea ale vârstei mijlocii.
Pe de o parte, mi se pare că viața, până acum, a trecut extrem de repede. Lucrez în același loc de paisprezece ani, locuiesc în același cartier dintotdeauna. Parcă nici n-am început drumul.
Pe de altă parte, nu mai e deloc același cartier. De când stau eu în el (dintotdeauna, cum am zis), toate casele s-au dărâmat și s-au construit altele.
Pe de altă parte, privind înapoi, către copilăria mea care parcă a fost ieri, parcă privesc spre un abis. Copilăria mea cu miros de tren și apă dulce, cu nenumărate frici copilărești – nostalgia te face să uiți de ele, dar mă străduiesc să mi le amintesc, sunt acolo.
Și dacă privesc către ziua de azi, e tot un abis. În ce loc ciudat am ajuns, în care trupul doare și spiritul e obosit și flămând, în care nimic nu e sigur, lumea urăște la întâmplare și nu mai poți schimba nimic.
De asta n-o să scriu niciodată cartea în care toate rândurile astea adunate de 18 ani încoace și-ar găsi liniștea și ordinea, pentru că vreau ca ea să existe doar în viitor, astfel mă pot minți mereu că mai există un viitor…
(Titlul e un citat din Tagore)
Și totuși, trebuie sa existe ceva, ascuns tocmai în măduva acestui abis… Ceva prețios, ca un miez care așteaptă să fie descoperit in buzunarele acestei vârste stranii. Adanc, dincolo de blazare, de nostalgie, de neîncredere, de durerea absurdului, de tristețea neputinței… Cheia pentru panica mocnindă.
Cheia acestui loc ciudat, care doar aici poate fi căutată și găsită, pentru a descuia ușa către mai departe. Ca intr o vânătoare de comori. Doar aici intre durerile incipiente ale trupului, foamea spiritului obosit și lipsa de avânt. Doar aici la intersecția timpurilor, care trec de parcă nu s-ar mișca, de parcă am fi deja morti uneori, sau parca am fi alții, sau parca n-am fi destul – dar suntem vii.
Tocmai ca să descoperim ce miez ascunde aceasta vârstă obosită, lălâie și îmbrăcată în nonsens; ce vocație cântă…