Adesea mă gândesc că, dacă aș vrea, aș putea scrie poezii. Sentimentele alese încă mă vizitează, simt poeziile cum se zbat să se nască, ca niște pești sub lacul înghețat. Chiar mă gândesc că o să o fac, dar nu am timp și tot amân momentul în care voi scrie poezii.
Îmi aduc aminte de o perioadă a copilăriei timpurii în care nu eram conștient de entropie, de faptul că timpul curge doar într-o direcție. Credeam, eram convins că pot oricând să mă întorc în timp, de exemplu să o vizitez pe bunica mea care murise când eram prea mic ca să mi-o amintesc, dar a cărei fototgrafii stătea sus pe un raft. Ar fi fost nevoie doar de un efort, ca întotdeauna când ai de făcut o treabă, și, pentru că încă de pe atunci, precoce fiind, nu aveam chef să fac eforturi, am tot amânat momentul în care aș fi dat timpul înapoi.
Ieri, revenind de la serviciu pe bicicletă, am auzit cicadele sâsâind, și am vrut să mă opresc sub tei și să stau acolo, scufundat în parfumul și muzica naturii, până la căderea nopții, până a doua zi de dimineață.
Serios? Eu daca as putea sa-mi revin cu capul si as avea liniste m-as apuca de pictat din nou, dar din nefericire nu mai pot
Cicadele alea din București le-am auzit și eu de curând. Parcă mai înainte nu erau, nu? Și nu zic „pe vremea mea“, zic de acum 2-3 ani. Nu?
Constat că nu mai aud țânțarii, doar mă mănâncă dacă mă pișcă. Mi-aș face probleme de auz, dar aud cicadele, heh. Aici pare să fie vorba de alte probleme, mai mari.
Le-am auzit prima dată prin 2012. Deci sunt deja de ceva vreme.