E sâmbătă dimineața, și mă plimb în cerc în parcul Ioanid. Fiicele mele se joacă și ele, dacă mă concentrez, le aud vocile. Vin cu ele aici de când au învățat să meargă. Știm fiecare tufă, tamariscul de lângă falsul eleșteu, hibiscusul alb, corcodușii contorsionați, acel copac care, după un scurt traiect vertical, crește lung și orizontal, astfel încât orice copil poate să stea pe trunchiul lui, ca pe un leagăn. În foișor ne-am adăpostit de zeci de ori de furia ploilor de vară. E un loc atât de familiar, și totuși, de fiecare dată când merg acolo e o călătorie. În timp ce merg, ca să îmi adun cei zece mii de pași cotidieni, pot închide ochii și asculta păsările, vântul prin plopi și rumoarea oamenilor, a copiiilor. Nu trebuie să mă concentrez prea tare ca să găsesc mereu ceva nou. E suficient să mă uit la copiii mei, sunt mereu altfel, uimindu-mă și speriindu-mă cu graba lor de a crește mari. În curând nu vor mai vrea să vină cu mine în parc. Poate vor veni singure. La urma urmelor, tot aici, în Ioanid, mă jucam când eram de vârsta lor. Aleile erau pe atunci de pământ și pietriș. Mi-aduc aminte limpede de mirosul lor. Prin ferestrele uneia dintre casele frumoase din jur se auzea mereu o vioară. Tot aici am învățat pentru examenul de rezidențiat. Sub corcodușii contorsionați citeam poezii sau mă îndrăgosteam. Vis-à-vis, în mansarda Institutului Francez, citeam cărți de medicină, benzi de desenate, alte cărți de poezii.

 Mi-am petrecut toată viața de până acum într-o arie foarte mică, mai mică decât cea a unui sat obișnuit, iar călătoriile au fost foarte puține. Dacă stau mai bine să mă gândesc, deși speranța asta mă sfâșie, sper ca fiicele mele să nu fie tot aici, în Ioanid, când vor fi mari. Sper ca măcar ele să vadă lumea. 

Nu știu prea bine de ce eu însumi nu am văzut-o. Copil al anilor optzeci, am crescut cu ideea că orice călătorie peste graniță e o utopie, un vis nerealizabil. Azi, numai ideea de a pleca mă umple de tânjire și teamă. În singura mea mare călătorie, lunile petrecute în Franța, într-un serviciu de urgență la Metz, îmi cumpărasem Tristele Tropice ale lui Lévi-Strauss. În primele pagini, antropologul ne explică de ce nicio călătorie nu mai e posibilă, cum s-au făcut toate, nu a rămas nimic nou de descoperit, doar turism. M-aș mulțumi și cu turismul, dacă nu m-aș îndrăgosti de câte un loc. De exemplu, în 2010 m-am îndrăgostit de Marsilia. E un oraș pe care nimeni nu îl iubește, m-am nimerit cumva eu, printr-un proces la fel de misterios și poate aleatoriu precum orice altă îndrăgostire. M-aș întoarce la nesfârșit la Marsilia, nu m-aș sătura niciodată de ea, dar sunt atâtea altele de văzut. Am fost la Marsilia de vreo cinci ori, și de fiecare dată m-am întrebat dacă nu cumva asta e ultima dată, la urma urmelor de câte ori te poți întoarce într-un oraș care nu e al tău, iar gândul ăsta mi s-a părut insuportabil. Și îl am cu orice loc care îmi place, mi-am pus aceeași întrebare acum câteva luni, într-o dimineață de luni, când am urcat, chinuit, cu bicicleta, până la castelul din Kyparissia, un alt oraș unde nimeni nu merge, am văzut de acolo marea și cerurile și m-am rugat să mă întorc. Pentru că singura călătorie care încă merită făcută e reîntoarcerea. Dar ca să te întorci într-un loc, trebuie mai întâi să îl vezi prima dată…

Atunci când nu plec în vreo vacanță domestică, de mic-burghez la limita clasei muncitoare, drumurile mele sunt mereu aceleași. Și foarte scurte: câțiva pași până la școala copiiilor, alți câțiva până la clinica unde lucrez. Mai puțin de un kilometru până în parcul Ioanid. Dacă am timp și energie, duminica dimineața mă trezesc devreme și fac aceeași buclă pe bicicletă, nu foarte departe, de câteva ori. În ultimii ani, sunt tot mai rutinier. Bănuiesc că și vârsta, dar și munca destul de grea contribuie la treptata mea rigidizare. Am ceva de sihastru-fără-voie, doar pentru că pereții chiliei mele sunt făcuți din aer nu înseamnă că sunt mai ușor de depășit. 

Sau poate, oricât aș tânji după călătorii și depărtări, ceva din mine știe că astea sunt copilării. Și, cu tot regretul din lume, nu mai sunt copil și timpul descoperirii a trecut. Acum e timpul facerii, și în curând va veni timpul amintirii.