Acum niște ani, parcă prin 2018, mă hotărâsem eu să ies din exilul profesional în care intrasem doar pe jumătate conștient de el și să încep să frecventez congrese și alte locuri unde aș fi putut să-mi întâlnesc colegii și să îi ascult. Ba chiar, pentru o foarte scurtă perioadă, mi s-a făcut onoarea să fiu purtător de cuvânt al Asociației Române de Psihiatrie și Psihoterapie. N-am fost bun la job-ul ăsta: în scurt timp, am făcut niște gafe care m-au făcut să mă retrag singur în conul de umbră de unde ieșisem. Singurele mele contribuții au fost niște ferpare de deces pentru vreo doi colegi eminenți, pe care însă nu îi cunoscusem și despre care nu știam, de fapt, nimic. Asta mi s-a spus să fac, asta am făcut. Până și treaba asta am făcut-o prost, au ieșit niște CV-uri sterile, dar mă alin cu ideea că era ceva ce nu voiam să fac, despre oameni care mi-au fost, din păcate, străini.

Mi-am adus aminte de asta deunăzi, când am citit în jurnalul de psihiatrie pe care îl prefer, Psychiatric Times, o rubrică cu necroloage despre psihiatrii care au murit în anul ce se termină (și nu au fost menționați la vremea respectivă).

https://www.psychiatrictimes.com/view/psychiatrist-eulogies-from-around-the-world

Niște texte atât de simple despre colegi care nu mai sunt, pe care autorul, nimeni altul decât marele Steven Moffic (nu a delegat vreun pițigoi, ca mine, să le scrie în locul lui), și-i amintește ca pe niște oameni adevărați, cu care s-a întâlnit ocazional sau i-a cunoscut mai mult sau mai puțin bine, și efectul e cu atât mai dramatic.

Despre unul dintre medici, mort la doar 45 de ani, e citat și un pacient:

“I am a former patient of Dr O’Leary’s and it is obvious to me that he was trying to make the world a better place, and that is what he did for me.”

Cât aș vrea să fiu vrednic să spună cineva așa ceva despre mine, când o fi să fie!