Sunt locuri ciudate în București, oprite în evoluție, locuri umile dar frumoase ca un haiku. Trecătorul obișnuit nu le vede și nu le bate cu pasul, pentru că nimeni nu are treabă pe acolo, iar trecătorii obișnuiți au mereu o treabă. Să te plimbi aiurea, fără țintă e, pentru mulți, ciudat, poate un semn de boală mintală, poate moft bun de disprețuit cu blândețe.

Eu mă plimb așa cum cândva citeam poezii. Profit de timpul care se eliberează în mod neașteptat, cel mai adesea vreo consultație anulată. Așa a fost azi, când am ieșit din policlinica din Băneasa și m-am plimbat primprejur. Am dat peste o stradă îngustă, Muzicuței, care cobora dealul dintre Dobrogeanu-Gherea și Gârlei. E o stradă involuntar pietonală, pentru că oricum nu e loc de trafic auto pe ea. Nu are nici trotuare. E practic, o uliță. La un colț, e o casă bătrânească, abandonată dar cândva a fost a unui gospodar înstărit, poate dintre cei împroprietăriți de Cuza, a fost cartierul lor de altfel. În jur sunt livezi de legume, chiar și o vie, mică dar bine îngrijită, mi-a adus aminte de cea din Montmartre. De fapt, chiar alături e strada Podgoriei, ceea ce ne face să bănuim că acea vie a fost, demult, mult mai mare. Un smochin a explodat dintr-o curte, e greu de fructe. Orașul tace brusc pe Muzicuței, auzi doar niște găini, greieri și, în depărtare, foșnetul apei lacului Băneasa și sirena unui tren care merge spre mare.

Sunt mai multe străzi precum Muzicuței și toate merită explorate, ceea ce am și făcut. La final, m-am așezat pe o bancă, pe malul lacului, sub un plop imens și bătrân. Chiar pe partea cealaltă a lacului, privindu-mă în ochi, e un măslin sălbatic, un bulgăre argintiu în hățișul verde care crește neîngrijit și neîngrădit în jur. I-am zâmbit și i-am dat un nume, apoi am avut o conversație cu el, nu cu cuvinte, ci cu tăceri, așa cum se vorbește cu arborii.

M-am întors prin bucata de parc dinspre aleea Mateloților. Pielea mi s-a zbârcit când am văzut un mare șobolan alergând pe mal, dar șobolanul, la rândul lui, s-a oprit când un stârc a aterizat chiar lângă el. Și la doi pași de mine. Cu gâtul întins, era înalt cât un stat de om, o hieroglifă a grației. Două animale, unul urât, altul frumos, dar la fel de vii. Și, în fond, ele nici nu știau cât sunt de urâte sau frumoase, astfel încât nu au simțit recunoștință pentru că le-am văzut și le-am ținut minte mesajul secret.