Înțeleg acum vârsta mijlocie. Îmi e tot mai limpede ce nu merge, la mine, la societate, la meseria mea, dar sunt tot mai înțepenit în rutină ca să mai pot face ceva. Nu mai pot nici să schimb ceva, nici să plec. Pot doar să îmi văd de treaba mea zilnică.
Dacă a fost vreo schimbare în bine în ultimii zece ani, în domeniul sănătății mintale, ea nu a venit nici din partea psihiatriei, nici din partea Statului prin instituțiile sale (minister al sănătății, comisii și comitete, legislatori…), Ci de acolo unde ne așteptam, poate, cel mai puțin: de la societate, și de la pacienții noștri.
Pandemia a accelerat deschiderea societății către problemele de sănătate mintală, diminuarea tabu-urilor și stigmatului bolilor psihice, și oamenii cer mai ușor ajutorul decât o făceau în 2010 sau în 2019. Asta pentru că, până la pandemie, orice suferință psihică venea cu iluzia singurătății și rușinii, în timp ce în pandemie și acum, când alături e răzbiu, suferința și îngrijorarea e comună, povestea în care ne aflăm e împărtășită de toți, așa că rușinea nu prea își mai are rostul.
Avem pacienți tot mai educați și mai informați, unii mai informați decât noi, poate nu despre ultimele cercetări privind expresia genetică a receptorilor de serotonină, dar despre cum ar trebui să vorbim despre sănătatea mintală. Și avem pacienți tot mai dispuși să vorbească despre ce li se întâmplă. Ei vorbesc, scriu cărți, devin lideri de opinie.
Ne străduim și noi. Au apărut și la noi cărți de autori cum sunt Cătălina Dumitrescu sau Andrada Ilisan (care sunt psihoterapeuți, nu psihiatri), care sunt priviri lucide și profunde asupra domeniului. Dar sunt doar picături într-un ocean…
Între timp, subsemnatul muncește tot mai mult, mult prea mult, în același timp limitat, și e cu mult dincolo de oboseală, într-un teritoriu ciudat, post-modern, post-apocaliptic, în care se simte ignorant, ignorat și neputincios. Îmi e tot mai greu să vorbesc și să spun ce mă supără și ce nu merge. Când ești om mare, e tot mai greu și mai delicat, ca un rinocer de porțelan. Inclusiv eu însumi. Mă gândesc de zece ori: e adevărat? e necesar? nu rănesc pe cineva când vorbesc? și îmi dau seama că nici eu nu știu răspunsul la întrebările astea. Cât sunt eu de vină? Cât aș fi putut face? Mi-a rămas totuși capacitatea de a vedea, de a fi martor, chiar dacă în rest sunt doar o rotiță dintr-o mașinărie hârbuită și neterminată de atâta timp.
Psihiatrilor și psihologilor și nu numai, le lipsește vederea subtilă. Dacă am aveao și pe aceea, multe chestii ar fi mai logice și mai clare, definiția pt boala psihică ar trebui revizuită. Uneori, rar, văd mai mult decât normal. Eram în tren și m-am așezat vis a vis de un bărbat. Am văzut imediat că are o problemă psihică. Se poate citi pe fața omului, mimica, trăsăturile divulgă totul unui ochi atent. Spre surprinderea mea, s-a activat vederea subtilă. În cârcă, omul avea atârnat de gât un demon. Telepatic am certat demonul și i-am cerut să plece. Te rog frumos, a răspuns demonul cu o voce plângăcioasă, lămurește-l pe om să îmi dea libertatea. Mă ține ostatic de ani de zile. Nu vezi? Sunt doar o umbră, m-a stors complet de puteri. M -am mirat peste măsură căci așa ceva nu am mai auzit. Tot telepatic l-am întrebat pe om de ce ține ostatic un demon și l-am rugat să îl elibereze. I-aș da drumul, spuse omul dar m-am obișnuit cu el și nu mă mai descurc fără el.
De acord cu dvs ca exista o lume subtilă de care ne rupem când crestem, experimentand astfel planul material din care apoi nu mai stim cum sa iesim. Doar că…e inflatie de ” paranormali”. Orice găină merge la o scoala de asa zisa initiere, dupa care umple internetul si librariile cu tot ceea ce crede ca vede sau aude. Fara a fi psiholog, psihoterapeut, sociolog sau alt tip de ” om mare si bine pregatit intr-un domeniu important”, am studiat diversele curente ce au fost deversate peste lume si Romania dupa revolutie. Si am observat ca nimeni nu mai prea face nimic pentru Romania si toata lumea e ocupata sa faca channeling sau sa dea lectii de
” paranormal” si sfaturi. Iar oamenii gonesc de la psihiatru la psihoterapeut, apoi la ghicitoare si dezlagatoare de blesteme, la popă si…din nou la psihiatru. E o goană in cerc inchis.
Cred ca si demonii se crucesc de prostia noastră 🤣🤣
Am cunoscut cândva o doctoriță foarte bună, era și cadru didactic universitar, dar în care bolnavii nu aveau deloc încredere. Pentru că spunea cu voce tare ceea ce ar fi trebuit să-și spună doar ei: „Cutare medicament ar fi mai bun, dar nu vă face bine la (la nu știu ce – la inimă, stomac, ficat – de-astea)”. „Să vă dau cutare? – E mai slab, dar are efecte adverse minore”. „Aș încerca mai bine cutare. Dar…” Și așa mai departe. Multe din trăirile doctorilor ar trebui păstrate în sinea lor. Doctorul trebuie să transmită SIGURANȚĂ (mai ales în vremuri nesigure), nu ideea că „e și el om”, cu slăbiciuni, cu neliniști, cu întrebări. Nu spui nimănui (pacient sau nu) „[…] sunt tot mai înțepenit în rutină ca să mai pot face ceva. Nu mai pot nici să schimb ceva, nici să plec”. Nici: „Au apărut și la noi cărți […] care sunt priviri lucide și profunde asupra domeniului. Dar sunt doar picături într-un ocean”. E normal atunci ca medicul, deși „muncește tot mai mult, mult prea mult, în același timp limitat, și e cu mult dincolo de oboseală, într-un teritoriu ciudat, post-modern, post-apocaliptic [să se simtă] ignorant, ignorat și neputincios”. Și mai reflectați (fără prejudecata doctorului școlit într-un anumit fel – deci îndoctrinat) asupra „siguranței” vaccinurilor (care nici nu intră în competența psihiatrilor). Audiatur et altera pars e mai înțelept – a celeilalte părți tot din rândul doctorilor, căci mai sunt și unii cu privire lucidă.
Exista și alta perspectiva:
Uite, eu cu și mai mare încredere as merge la control la acest om doctor care își permite sa împărtășească despre sine și lucruri umane – nu unor pacienți, ci unor cititori pe blog. Chiar dacă aceștia ar fi separat și pacienți. Pentru ca aici e un alt cadru. Și avem limite diferite în cadre diferite. Fatete diferite în contexte diferite. Și știm cu toții ca le avem.
Și uite, pe mine ma încurajează sa am un oarecare acces la sinele “normalizat” al unui expert, adică acela real, cu de toate, cu slăbiciuni, cu neliniști, cu intrebari. În perfecțiune nu ma pot încrede.
Faptul ca avem toți un numitor comun – unul vast – transmite tot SIGURANTA, în egala măsură cu stăpânirea de sine…
Dar, într-adevăr, vulnerabilitatea perceputa la cel pe care îl vrem mai puternic decât noi, poate parea periculoasa și nesigura. Cum ar veni: dacă înnebunește si psihiatrul, sau asa ceva? Pe mâinile cui ma las? Asa ca lor nu le dam voie. Sa aibă indoieli / nesiguranțe / labilitati, dar sa o facă pentru ei, noi sa nu știm nimic, sa nu le purtam noi pe ale lor, ci invers. La fel cum copiii au nevoie sa rămână tot copii în relație cu adultii, indiferent cât de neajutorați se simt adultii…
Eva, ce surpriză să te regăsesc pe aici! M-am întrebat adesea ce mai faci. Iti mulțumesc pentru mesaj. M-a amuzat ideea că „ Doctorul trebuie să transmită SIGURANȚĂ nu ideea că e și el om”, dar nici prin cap nu îmi trecuse să răspund ceva. Ai făcut-o mai bine decât m-ar fi dus pe mine capul.
Nu știu cum sa îți las un comentariu la ultimul post, ala cu “trebuie sa te schimbi”. Nu găsesc niciun buton pentru “leave a reply”. Asa ca îți las aici. Îți las un titlu de carte, căci adeseori când te citesc, va vad intalnindu-va – tu cu cartea sau voi autorii:
https://carturesti.ro/carte/intr-o-zi-se-va-termina-1584899971
Iti multumesc din nou, Eva!
Aparent, dacă nu pun titlul la o postare, nu se poate comenta, așa că le-am botezat pe ultimele două.
Cred ca dl doctor si-a făcut blogul ca pe un fel de jurnal in care lasa urmele pașilor sovaielnici pe aceeasi cale pe care si noi bajbaim. Dar am dat noi buzna in jurnalul omului, sa ne dăm care mai de care mai rotunzi, cunoscatori si chiar sa-l certam si criticăm.
Romania este tara in care toata lumea stie ce trebuie facut si toti stam pe margine si nu facem nimic. Doar deversam tone de vorbe.
Când am decis sa ma implic, sa fac voluntariat, a fost ca sa rup odata cercul vorbelor fara sfârșit.
Si Romaniei nu-i este bine, sa stiti…
Când matricea energetica in care ne nastem si crestem este distrusă, ne imbolnavim si noi. Ca si copacul obligat sa crească intr-un oras poluat.
Ca si animalul salbatic obligat sa cerseasca merinde la turistii ce i-au ocupat spatiul vital.
Ca si maidanezul trist si abandonat intr-o lume nebuna si fara repere.
Mulțumesc!