Sunt un fel de meloman amator. Ascult de multă vreme muzică „serioasă”, ceea ce unii numesc „muzică clasică”. Am început să o fac de când aveam 18 ani și, într-o seară, am auzit la radio Simfonia a 4-a de Gustav Mahler. De ce tocmai Mahler, de ce tocmai atunci, nu știu, cert e că nu m-am putut desprinde de radio și că muzica aia m-a lovit în plin. Aproape că mi s-a făcut rău de la starea ciudată de imponderabilitate pe care mi-a dat-o.

În studenție eram tot timpul la Sala Radio și la Ateneu, scotoceam librăriile și pe buchiniștii de la Universitate în căutare de discuri (pe atunci nu aveam internet streaming la îndemână), am citit mult despre istoria și teoria muzicii, și mi s-a deschis o uimitoare poartă culturală. Viața mea e mai bogată de când ascult marea muzică.

Totuși, mi s-a mai întâmplat doar foarte rar să mă simt cum m-am simțit în acea seară alături de Mahler. Concertele bune mă mișcă și mă entuziasmează profund, dar acea specie de răspuns fizic și emoțional e rar. Odată l-am trăit la un concert modest de Mozart, într-o stagiune de buzunar la Muzeul Bucureștilor. Mi s-a întâmplat în mod surprinzător adineauri, la cabinet, într-o scurtă pauză între doi pacienți. De la calculator se auzea o Suite Anglaise de Bach în interpretare lui Wilhelm Kempff, mă întinsesem pe canapea încercând să-mi adun gândurile după ultima consultație, șii am fost invadat de un sentiment acut de fericire copilărească. Parcă eram la începutul vacanței mari. A durat doar câteva secunde, a fost sigur în legătură cu muzica, pentru că am recunoscut efectul, ca și cum fiecare notă pică unde trebuie, ca și când Kempff nu mai era o înregistrare, ci era iar viu și cânta, nu la pian, ci direct la clapele minții mele. Ca și când totul e în deplin echilibru.

O astfel de stare nu durează mai mult de un minut, și mi se întâmplă poate o dată pe an, mai rar de când sunt atât de ocupat și părinte și nu mai ajung la concerte. E mereu un dar. Și mi se întâmplă doar cu muzica clasică.

Nu știu de ce școala nu e prea preocupată de muzică. Copii învață chestii sofisticate de teoria literaturii, dar în ce privește muzica, rămânem majoritatea analfabeți. Ca dovadă că melodiile care ne plac (nu știu, să zicem George Michael) îi plac și unui copil de 3 ani. Sunt extrem de simple, aceleași câteva acorduri, aceleași ritmuri puternice. Ca atare, și emoțiile pe care muzica pop le suscită sunt foarte simple. Uneori brutale, intense, cathartice, dar simple. Nimic subtil.

Sunt teorii și dovezi care zic că omul era o ființă muzicală dinainte de a putea vorbi. Fluierele neolitice din os apar odată cu primele semne primitive de cultură. Homo neanderthaliensis cânta probabil la fluier. Copiii se nasc muzicali, și comunică mai muzical în primul an de viață (plânsul și râsul sunt forme instinctive de muzică) și sunt foarte sensibili la muzică. Nu degeaba talentul muzical trebuie cultivat la vârstă cât mai mică; dincolo de un anumit stadiu de dezvoltare al creierului e mult mai greu. Regret mult că nu am învățat muzică, un instrument, când eram mic…

Dar cumva, în societatea contemporană, ne atrofiem simțurile muzicale. Muzica e o mare industrie, dar o industrie de junk-food imediat vandabil. Și mie îmi place junk-food-ul uneori, dar alteori vreau ca masa mea să fie o sărbătoare.

Și cred că, dacă muzica a avut cândva un rol foarte important în legăturile dintre oameni, am pierdut mult abandonând-o. Nici nu ne mai putem întoarce la o omenire muzicală. Pentru oameni, muzica va fi mereu vioara lui Ingres, destinul ratat, dar încă ceva pasionant și important și apropiat ființei noastre, o poartă secretă către lucruri din noi pe care nici noi nu le știm și care nu pot fi puse în cuvinte.

Trebuie să avem grijă de portalul ăsta, să îl creștem, să îl frecventăm, să îl dezvoltăm. Din când în când, ne va duce în călătorii uimitoare.