Am apărut brusc, acum patruzeci și aproape trei ani, într-o mahala bucureșteană obișnuită, ferită prin cine știe ce minune de demolările ceaușiste. În anii 80, mahalaua aia ducea un fel de viață post-apocaliptică tihnită: dusă de mult gloria ei interbelică, cu câțiva gentilomi bătrâni și bârfitori, cu un mic și umil clănuleț de interlopi cuibărit în ograda celei mai vechi case de pe stradă, îmbăiată într-o permanentă și atemporală lumină portocalie de care te fereau cei câțiva tei vechi. Piatră cubică vălurită pe jos, reverbere cu pălărie.
Pentru păcatele mele, n-am reușit să plec prea departe de mahalaua mea matriceală, deși, într-un fel, a plecat ea de lângă miine. Și din mine. Ce n-a reușit Ceaușescu a reușit capitalismul sălbatic și boom-ul imobiliar; vechile case, unele chiar monumente istorice, au fost puse la pământ ca să facă loc unor uriașe blocuri de sticlă. Printre ele, au venit noii locuitori, mult mai bogați decât cei câțiva rămași din cei vechi. La colțul străzii se află acum nu mai puțin de șase-șapte localuri hipstero-gastronomice, ciorbălării, chiftelării, sarmalării, Chez François, un bar de vinuri, trei florării de lux, prăvălii de quiche lorraine și cofetării „cu dichis”. Mașinile sunt mereu parcate acolo pêle-mêle, burghezii shabby-chic stau ciucure cot la cot cu băieții de la Glovo. Diminețile sunt sufocate de trafic, copiii sunt aduși la școală în mașini uriașe, stând cuminți la coadă pe toate bulevardele adiacente. Urmașii interlopuților sunt acum parcagii în zonă. Mahalaua are iar un moment de glorie.
Eu și ai mei am fost, și atunci și acum, niște străini, nimeriți aici din întâmplare, mereu spectatori la peisajul viu din jur, dacă nu cumva suntem toți mahalagiii niște rătăciți, fiecare în lumea lui, nu vorbim între noi, doar împărțim același spațiu înghesuit balcanic, care urăște că e balcanic și se visează Paris. E ciudat, am petrecut patru decenii, cu scurte interludii, aici, și tot aștept să găsesc o casă care, de fapt, încă nu a fost construită.
Eu m-am nascut la țară. Tot un fel de mahala, daca tinem cont de hoții care furau curcanii si gainile, de cele doua femei care faceau saptamanal circ ridicandu-si poalele in cap, de lăutarii care zdrăngăneau destul de prost la chitara si vioara, de batrana care dadea cu bobii si de croitoreasa despre care oamenii șușoteau ca este vrajitoare si se jurau ca vedeau noaptea o flacără intrandu-i pe coș. Adică, zmeu. M-am edificat mai tarziu ce sunt zmeii flacari, când am citit articolele de pe net ale ezoteristilor cunoscatori in materie: spirite de foc. Cu care e mai bine sa nu ai niciun contact.
Contactul cu mahalaua era scurt si doar atât cât sa o pândesc pe cea incriminată de sat ca ar fi vrajitoare. Nu am vazut niciun zmeu in casa ei. Dar imi plateam strachina cu ciorbă de varza pe care, copil nerusinat si pofticios, o doream din adancul inimii mele, băgând ața in acul masinii de cusut Singer. Aveam mancare acasa, dar din căpătat e mai bună😂😂. Asta ma determina si acum, sa calatoresc pe blogurile altora gustând fructele din copacii cu povesti ai altora.
Era bună pentru ca o facea in oală de lut, la focul domol de la vatra.
In rest…mahalaua disparea de sub ochii mei cand ieseam in câmpul întins sau mergeam in padure.
Matricea mea energetica este foarte maleabilă. Imaginatia m-a ajutat de mică sa calatoresc in visare chiar si in locurile in care nu voi ajunge niciodată.
Multumesc pentru poveste! Cred ca in fiecare copil sta ascuns un Panait Istrate, sau un Ionel Teodoreanu, fiecare adult fiind bântuit de visarile copilului ce-a fost.
https://ivanuska.wordpress.com/
Un “copac” din care gust uneori fructele imaginației autorului. E un preot mai…nonconformist. iar preferatele mele sunt povestile Natașei, răsfățata pisică a autorului. Si eu imi imaginez unele povești privind jocul pisicilor mele. Ma suporta sa le fac personaje ce intruchipeaza pe Mos Craciun sau un rege cu coroană de hartie pe cap…Ma privesc cu îngăduință. Stiu ca lumea in care trăim acum nu imi place si ca ma refugiez printre ele pentru ca mahalaua si circul sa nu-mi pătrundă-n suflet.
Un autor foarte prolific, un fel de măscărici ce a trecut printre noi pentru un timp, lasandu-si si el urmele pasilor pe internet inainte de a pleca la Dumnezeu al carui rol l-a jucat un timp printre noi, când ne simteam singuri si ai nimanui, a fost Dan Ioanitescu. Are mai multe bloguri si a ridiculizat si el magalaua
” spirituala” ce cuprinsese tot internetul.
http://zbangalabangala.blogspot.com/?m=1
Acesta este doar unul dintre blogurile lui.
Ce căutăm noi toti pe internet?
Probabil ca multi cautam oameni care inca nu au fost inghititi de mahala.