A fost o dată un om singuratic care trăia într-o colibă, pe o câmpie. Cândva, cu multe generații înainte, acea câmpie era plină de niște șopârle uriașe și veninoase. Pentru că nu aveau sângele rece, ca suratele lor, gușteri, reptile și șerpi de peste tot, ci, dimpotrivă, fierbinte până la clocotire, șopârlele astea parcă erau turbate, pline de răutate și furie, dar erau suficient de istețe ca să fie și perfide, mușcând vietățile când acestea dormeau, de exemplu. Și de mușcat, nu mușcau doar când le era foame, ci oricând, dar mai ales când se temeau, și șopârlele astea erau mereu pline de cea mai urâtă frică.

Acum, dispăruseră aproape toate, probabil moarte de foame, pierdute de propria răutate, căci nicio dihanie comestibilă nu mai fusese de găsit prin apropierea câmpiei. Poate chiar s-or fi omorât între ele, cine știe.

Zic aproape toate, pentru că omul nostru singuratic avea o asemenea șopârlă. Poate că era chiar ultima din specia ei. Oomul nu se despărțea niciodată de ea, nici măcar noaptea. De arătat, arăta ca șopârlele din vremurile vechi, dar se purta diferit, pentru că, deși stătea mereu cu gura căscată și cu veninul picurându-i din colți, nu ataca pe nimeni și nu ieșea din porunca stăpânului său.

Nimeni nu știa ce căuta omul să fie prieten cu o asemenea fiară, fie ea și pe cale de dispariție. Și nimeni, de altfel, nu îndrăznea să se apropie, ca să îl întrebe. Dar omul nu se plângea, își petrecea zilele lucrându-și grădina, odihnindu-se la gura sobei și făcând lungi, foarte lungi plimbări pe câmpia nesfârșită, cu șopârla mereu la picior.

Trecură mulți ani, și, dacă n-ar fi fost schimbarea anotimpurilor, toate zilele lor ar fi fost la fel. Până când, într-una din ele, care începuse la fel ca toate celelalte, omul nostru își lungi plimbarea mai mult ca de obicei. Se lăsase înserarea când, printre buruienile câmpului, întâlni doi bătrâni în straie curate. Ce făceau bătrânii în acea pustie, la multe zile depărtare de orice așezare omenească, nu se știe, dar omul nu se miră deloc. Dimpotrivă, văzându-i, îi întâmpină cu bucurie și cu teamă.

„Bine ați venit, în sfârșit” le zise el străinilor.

„Bine te-am găsit, măi Gherasime”

„Am făcut cum m-am priceput. Am păzit-o în toți anii ăștia. Am ținut-o strâns în funie, dar la un moment dat nici n-a mai fost nevoie de funie, că n-a mai plecat nicăieri. Dar tot n-am dormit, ca s-o păzesc. Și n-a mușcat pe nimeni, niciodată. Uneori, veninul a băltit și a pârjolit iarba, dar atât.”

„Știu, Gherasime. Gata, ți s-a isprăvit straja”.

Gherasim, că știm acum că așa îl chema pe om (dar n-am fi știut dacă n-am fi ascultat pe ascuns discuției dintre el și bătrâni), răsuflă ușurat pentru prima dată în viața lui. Șopârla țopăi de lângă el și se cățără pe umărul celuilalt bătrân, care tăcuse până atunci. Acesta o mângăie fără teamă și, ce să vezi minune, șopârla se scofâlci și se împleti, până când se transformă într-o cheie de fier. Și bătrânul tăcut și-o atârnă la brâu, unde mai avea un mănunchi de alte chei.

„Și acum?” întrebă Gherasim. „Pot să vin cu voi?”

„Da, Gherasime. Hai cu noi”.

Și cei trei o porniră pe câmpie, care de-acum urca încetișor, preschimbându-se, la orizont, într-un munte.