Am un sentiment ciudat când trec pe lângă depoul de tramvaie. Nu e un sentiment neplăcut, din contră, e ușor euforic, dar și ieșit din comun, straniu, „liminal”. Habar nu am de unde vine, deși știu că sunt și alții ca mine.
Clinica unde lucrez se învecinează cu depoul Victoria, așa că, în foarte rarele ocazii când pot să ies din cabinet și să fac cinzeci de pași spre a-mi limpezi mintea, o iau pe aleea ascunsă dintre case, pe lângă liceul Tonitza, apoi, pe după un bloc, trecând printr-o mare grădină urbană plină de buruieni sălbatice, ajung la gardul depoului. E scund și poți privi halele cu geamuri mari, tramvaiele goale care dorm la soare, pisicile care se hârjonesc prin curte.
Acum vreo cincisprezece ani, pe când stăteam în Rahova, în toiul negru al iernii mă trezea fâșâitul discret al convoiului de tramvaie care venea dinspre depoul Alexandria spre a se răspândi prin tot orașul. Calea Rahovei era întunecată și sufocată de zăpadă, și singura dâră de lumină erau tramvaile astea, care nici nu îndrăzneau să zdrăngăne. Pe atunci mergeam mult cu tramvaiul, citeam mult în tramvai în drum spre Spitalul Obregia, nu aveam Kindle și smartphone așa că citeam cărți vechi legate în piele. Preferam mereu vagoanele de tip vechi, scunde și rotunjite. Tramvaiul opt, cu care traversam Ferentariul, era mereu aerisit și cu oameni prietenoși, cu care puteai înfiripa oricând o conversație. O dată am stat de vorbă cu un întreg tramvai despre busuioc, pentru că îmi luasem din piață un buchet mare de busuioc, îmi plăcea parfumul lui. Tramvaiul treizeci și doi însă era mereu aglomerat și ostil, vânzătoarele de la piața de flori se războiau cu muncitorii șantierelor, puhoiul de oameni din blocurile Rahovei se omogeniza într-o agresiune perpetuă, dar și când se urcau vânzătoarele alea în el se umplea de miros de zambile, iar uneori câte un acordeonist ruginit ne înmuia sufletele.
Eram tânăr pe atunci și viața nu era ușoară, cum nu e nici acum. Cred că îmi plac depourile de tramvaie pentru că, în fond, e minunat că există un loc unde tramvaie doar stau, goale, fără oameni, având aerul că dorm.
