În drum spre clinică m-am întâlnit cu un copac. Poate era Ailanthus, poate cenușar, nu sunt sigur. Una din acele numeroase specii de oțetar plecate din China și răspândite prin toată zona temperată și care adesea decorează și cele mai urâte, circulate și sterpe bulevarduri bucureștene, pentru n-au nevoie de prea mult ca să crească. Au o viață scurtă dar intensă, se înalță uneori peste noapte, invadează dărmâturile și casele abandonate, redându-le o viață nouă. Toamna, ei sunt copacii care își îngălbenesc primii frunzele, devin galbene strălucitor, precum coama lui Brigitte Bardot în tinerețe, apoi cad toate deodată, făcând mici căpițe pe asfalt, în diverse stadii de descompunere.
Acest copac despre care vă povestesc își aplecase mult crăcile deasupra a jumătate de trotuar, obligând pietonii să folosească, înjurând, cealaltă jumătate, care în schimb era ocupată de o băltoacă grande como el mar. Numai copiii mici puteau alerga hlizindu-se pe sub copac.
Eu n-am putut să alerg, dar am făcut altceva. M-am aplecat de șale cât de adânc am putut, ca să încap pe sub frunziș. Și mi-am plecat și gândurile, făcând o adâncă reverență copacului ăluia, de bună voie. A fost un gest secret, perfect camuflat: toți trecătorii puteau crede că mă aplec ca să nu calc în băltoacă, nimeni nu mi-a acordat atenție. Nimeni nu a bănuit că eu mă plecam din respect și omagiu, că eram pe cale să fac un gest arhaic și animist de dragoste față de acea buruiană exagerat de mare, crescută din mai puțin decât nimic, dintr-o groapă din asfalt. Și în fața unui frate e bine să te înclini, uneori.
😂😂 Vă inteleg. Copilul interior se comporta firesc, dar o face camuflat, ca sa nu se cruceasca oamenii mari, seriosi si grabiti sa mearga in lumile lor mici si pline de reguli.
Eu nu ma mai cațăr in nuc si nici in alti copaci. Am totusi o varsta si nu-mi permit fracturi. Dar copilul ce-am fost cândva proiecteaza inca acele calatorii in lumi imaginare, unde barierele dintre lumi nu exista. Copacul e un rege. Omul modern l-a prins in captivitatea betonului si se crede protector al naturii.
Vanitati de oameni mari, deh..
Omul nu protejeaza nimic. Isi conserva doar o farama de parere buna despre el insusi. Animalele si copacii au fost mutati in rezervatii pentru ca omul vrea beton. Cat mai mult beton si sticla, dovezi ale civilizatiei, spune omul…
Cat despre masti si teoria conspiratiei, e plin internetul de informatie care provoaca teama. Si chiar psihoze.
Nu ma pricep la boli psihice, dar studiind grupurile nationaliste si pe cele crestine si cele ale dacilor, mi-am dat seama ca este adevarat: oamenii isi construiesc propriile realitati. Nationalistii au inlocuit iubirea de tara cu o dogma. Pentru ei, tara este un concept. Daca mergi si le spui ca Romania e Vie si daca chiar isi iubesc tara, ar trebui sa faca voluntariat. Dacii au inlocuit Romania cu o doctrina nebuneasca. Nu mai vad Romania din cauza zidului- doctrina cu care s-au inconjurat.
Despre crestini…se inchina la un Iisus transformat dupa chipul si asemanarea lor. Doar un popor trufaș poate crede ca trebuie sa vina periodic un salvator care sa-ti stranga gunoaiele si sa te caute in coarne preluandu-ti pacatele.
Presupun ca nu exista in psihiatrie o boala denumita faiseism, nu? Daca nu exista, ar trebui studiata si virusul izolat. E foarte periculos si se raspandeste rapid!😂
Romania asa zis spirituala e un circ. Iar eu am studiat doar un mic pavilion in care iluziile se vand la preturi exorbitante. Am rupt-o la fuga de pe internet, de teama sa nu ma imbolnavesc si eu de fariseism. M-am intors la carti si la lumea mea populata cu copaci, pisici si alte minunatii adevarate.
Un mic crampei din circul studiat:
https://mariadakhel.blogspot.com/2014/02/circul.html?m=1
Am descoperit cu ocazia studiului new age de pe net ca sunt sinestezica. M-am ales cu un asa rău de roz si sclipici, ca mult timp nu am mai avut curajul sa privesc spre ceva roz.