Nu am căderea și expertiza să vorbesc despre coronaviroză în sine. Deja foarte multă lume o face. Poate că nu am nici căderea să vorbesc despre anxietatea de zilele astea și despre ce s-ar putea să simțiți și să vi se întâmple, din cauza anxietății. Se simte nevoia sociologului și a antropologului – unde sunt ei oare? De ce nu ii auzim mai mult pe subiectul bolii eminamente sociale care ne bântuie? Așa că următoarele trebuie luate ca vederile personale ale unui psihiatru.

• Mai întâi: e foarte normal să fii anxios. Toată lumea e, mai mult sau mai puțin, zilele astea. Anxietatea e instinctul nostru vital de supraviețuire. Anxietatea e cel mai activă când așteptăm potențiale pericole necunoscute. Pericolele viitoare ne sperie mai tare decât o criză în curs de desfășurare. De exemplu, în România sunt relativ puține cazuri de infecție cu noul coronavirus, în niciun caz nu putem vorbi de o epidemie explozivă în această clipă. Dar creșterea numărului de cazuri e o posibilitate de neignorat (ar fi foarte nociv să o ignorăm) și asta ne face foarte anxioși.
• Anxietatea declanșează o serie de adaptări care cândva erau foarte necesare împotriva mediului ostil. Nu intrăm în detalii fiziologice, dar s-ar putea să dormiți mai prost, să vă bată inima mai repede, să vi se modifice apetitul (în orice sens), să aveți tulburări digestive, să vă simțiți corpul într-un mod diferit, cu senzații stranii și chiar dureri. Mai ales că e vorba de o anxietate legată de sănătate, ea se va concentra asupra propriului dumnevoastră corp. Adesea anxietatea te face să îți simți diferit zona gâtului, să ai senzația că nu îți ajunge aerul, să oftezi mai des, să îți fie uneori greu să înghiți sau să ai „un nod în gât”. Poate apărea un soi ciudat de amețeală. Îmi imaginez că în perioada asta sunt multe „false alarme” legate de simptome diverse. Nu e obligatoriu să pățiți toate lucrurile astea, dar văd deja la cabinet că ele se întâmplă mai des. Oricum erau frecvente și „în vreme de pace”.
• Emoțiile vor fi mai „labile”, se vor schimba mai ușor. În aceeași zi, s-ar putea să fiți optimist două ore și ușor deznădăjduit alte două. Să treceți de la revoltă la resemnare. De la „bagatelizare” la exagerare. S-ar putea să aveți momente de pură panică. Sunt firești. Totul e să nu vă copleșească și să vă paralizeze. Fenomenele astea nu sunt controlabile cu adevărat „prin propria voință” dar putem face cumva pace cu ele, putem lăsa anxietatea să-și facă treaba pentru care există, să treacă prin noi fără să ne luptăm din răsputeri împotriva ei. Ea nu e inamicul, ci, din contră, un prieten care face exces de zel.
• Mă îngrijorează mai mult efectele sociale ale anxietății. Anxietatea e emoția cea mai contagioasă, cea mai socială. Poate avea însă efecte și distructive, și constructive asupra grupului social. Văd multe reacții distructive, mai multe decât cele constructive. Din „fericire”, reacțiile distructive sunt deocamdată doar la nivel de limbaj și afirmații. Dar trebuie să fim atenți: e seducător să găsim vinovați în jurul nostru. E, într-un mod pervers, liniștitor pe termen scurt să aruncăm cu piatra în cineva, să îl blestemăm, să ne înfuriem pe aproape nostru. E mult mai ușor de digerat ideea că există vinovați condamnabili (de la românii din Italia la conspiratori și alți illuminati) decât că natura e indiferentă și uneori de-a dreptul ostilă cu omul, că adesea lucrurile rele se întâmplă fără nicio explicație satisfăcătoare sau rost, nu ca să fim pedepsiți, testați, manipulați, controlați, ci fără nicio intenție malevolentă a nimănui. Iar când omul face lucruri rele, ar fi trebuit să învățăm de mult că cel mai des e din indiferență și egoism, nu din rea voință. Dar suntem oameni, și cred că va fi de neevitat să fim și indiferenți, și răi, și să ne punem singuri pe piedestale morale, și să judecăm pe alții fără rezerve, declarând în forul nostru interior legea marțială cu mult timp înainte să o declare autoritățile.
• Se simte nevoia, semirațională, de conducător puternici. Au reapărut admirația și nostalgia după regimurile totalitare. Am vrea o mână forte să ne îndrume. Suntem dispuși să renunțăm la drepturile fundamentale ale omului, mai ales ale altui om. Sorbim cu nesaț cuvintele mulților experți care încearcă să acopere necunoscutul cu opinie. Căutăm în fiecare vorbă a fiecărui doctor un pic de certitudine, un pic de încurajare, un sfat de acțiune.
• Când anxietatea colectivă crește, global, apare o inflație a valorii vieții omenești. Viața unui om e sacră în vreme de pace și prosperitate, dar nimeni nu se miră prea tare dacă o pierzi în vreme de război și de molimă. Și, deși cei dragi te vor plânge oricum, la nivel de populație efectul e unul dezumanizant, de devalorizare a individului și a vieții în general.
• Dar oamenii pot fi și buni, și solidari. Treaba poate merge în ambele direcții. Poate că omenirea ne va surprinde și, când va fi mai rău, vom descoperi resurse să ne regăsim, să îi ajutăm pe cei mai slabi în loc să dăm la o parte cu indiferență („lasă că doar bătrânii sunt afectați”). Omul nu e doar un animal anxios, e și un animal social și gregar.
• Fără să vreau să fiu excesiv de politic corect, aș vrea ca măcar presa, dar și fiecare dintre noi, cei care îndrăznim să ne exprimăm public într-o temă enorm de sensibilă, precum cea de azi, să fim atenți cum folosim cuvintele. Lumea e acum hipersensibilă la cuvinte. Cu un singur cuvânt, poți genera panică. Poți genera ură. (Când spui că un bolnav a infectat alți doi, cu care a venit în contact, vei transmite mesajul subliminal al intenției acțiunii, ca și când acel om ar fi vrut să fie vehiculul transmisiei virusului. Nimeni nu infectează pe nimeni, nu există intenție și agent uman, decât cel mult neglijență. Oamenii se infectează unii de la alții.)
• Dar poți genera și echilibru și o doză de liniște. Până când trece, va fi un echilibru instabil. Dar absolut necesar. Precum igiena mâinilor, avem nevoie de o igienă a vieții psihice, a empatiei, a limbajului, a emoțiilor. Pentru că azi, mai mult ca alte dăți, emoțiile noastre se transmit mai ușor, mai mult și posibil mai rău, și pot afecta alți oameni.
• Sfaturi practice. Aș vrea să am. N-am foarte multe. Mișcarea ajută, dar e mai bine să o faci în aer liber sau acasă și nu în grup, pandémie oblige. Măsurile eficace de combatere a răspândirii virusului presupun distanțare socială, o denumire nefericită, pentru că e vorba de simpla distanțare fizică, a corpurilor noastre față de corpurile străinilor. Ne rămâne tehnologia mult hulită ca să păstrăm relații sociale sănătoase, pentru că și ele ajută mult. Trebuie să stăm departe de alcool (dacă nu e de dat pe mâini) și fumat ca de naiba, deși tentația e enormă: majoritatea fumătorilor cresc numărul de țigări în perioade de stres sau necaz, iar alcoolul e un potent, dar foarte rău, anxiolitic.
• Și deși nu ne putem controla emoțiile, putem decide, cât de cât, ce facem cu ele. Toți vom resimți momente de furie, de ură, de panică. Când ele apar, e tare bine dacă, măcar în prima clipă, reușim să nu facem nimic pripit. Să stăm câteva minute și să ne gândim de ce suntem furioși: pentru că suntem speriați. Dar furia nu poate fi decât prost direcționată, în condițiile actuale. În schimb, avem imaginație, o unealtă minunată care are un scop important: ne dă capacitatea de să ne punem, cu o precizie variabilă, în locul seamănului nostru.
• Un gând pentru colegii mei, doctori. Doctorii sunt oameni. Nu sunt toți dotați cu spirite uriașe de sacrificiu. Niciunul nu a crezut, când a dat la medicină, că va veni vremea în care va sta între boală și pacient cu prețul posibil al propriei sănătăți. Foarte mulți sunt foarte speriați, și încearcă să se adune, pentru că pacienții se uită cu speranță și încredere la ei. Medicina paternalistă, împotriva căreia ne-am zbuciumat mult în ultimii ani, își face revenirea în forță, și medicii sunt obligați să reîmbrace mantaua autoritară la care nu demult fuseseră obligați să renunțe. Și ne așteptăm să o facă fără să crâcnească, fără să ne spună de suferința lor, să o țină secretă (pe grupuri închise de facebook). E greu să ne imaginăm prin ce trec ei, emoțional.