…pe care inițial o păstrasem pentru Mahala, dar uneori chiar și dubla mea personalitate vrea să se reîntregească, așa că o pun și aici.
Mă mai duc doar vinerea la policlinica din Băneasa, la care mergeam cândva zilnic. Unul dintre lucrurile cele mai dragi din viața mea e drumul pe bicicletă până acolo, v-am povestit de multe ori despre el, pe malul Herăstrăului. Unul dintre motivele pe care iubesc acel sfert de oră săptămânal e predictibilitatea detaliilor. Se potrivește dimensiunii obsesionale a temperamentului meu. Găsesc ceva frumos și reconfortant în faptul că am învățat fiecare arbore, fiecare tufiș, rață, stârc cenușiu hibernal, gropșoară, miros de plante și de haleală prea scumpă. Iubesc felul în care diversitatea permanentă a oglinzii lacului e încadrată de limite statice, și de fiecare dată găsesc că propriile mele emoții se reflectă direct în modul în care se mișcă sau nu vălurele apei.
Ei, cu timpul am învățat și plimbăreții obșinuiți ai orei. Herăstrăul are clienții lui regulați, ca și mine, pe lângă alergători și familiile ocazionale. De pildă, știu un domn înalt și solid care se dă zilnic pe role în Herăstrău, cel puțin din 2003. Atunci l-am observat prima dată, când, în anul 6 de facultate fiind, strânsesem bani suficienți ca să îmi iau și eu role.
Dar eu voiam să vă zic povestea foarte tristă a celor trei domni vârstnici. Doi dintre ei sunt oameni, probabil pensionari, bărbați cu părul alb și eleganți nu neapărat prin vestimentație, ci prin acea detașare empatică și benevolă, o combinație între relaxare și îngrijorare autentică pentru soarta lumii, care este marca cavalerească a oricărui gentleman. Merg amândoi cu mâinile în buzunar, agale, cu capetele ușor apropiate, de parcă nu vor să deranjeze cu conversația lor simfonia matinală de ciripituri.
Al treilea domn vine imediat în urma lor, și are exact aceleași caracteristici cu primii doi, cu excepția faptului că nu e om, ci labrador. E infinit de bătrân și de demn.
M-am întâlnit cu ei de nenumărate ori timp de aproape zece ani, dar de vorbit n-am vorbit decât o singură dată când, depășindu-i eu pe bicicletă, am alunecat pe un dâmb de gheață și am căzut chiar în fața lor. Atunci m-au întrebat ce mă doare, dacă sunt serios accidentat și dacă am nevoie de ajutor. Eu le-am zâmbit cu mustața însângerată și le-am refuzat politicos ajutorul. Aia a fost tot, dar cumva ajunsesem să dobândim, unii față de alții, acea cunoaștere și recunoaștere instinctivă, de dincolo de limbaj, de care oamenii sunt în stare dar pe care aleg să o ignore.
Scurtându-mi eu programul în Băneasa, i-am văzut tot mai rar, și aici povestea devine foarte tristă, căci azi de dimineață i-am întâlnit din nou. Doar că mai rămăseseră doar doi.
