Rătăcind aiurea prin bibliotecă, am dat peste următoarea povestioară Chan. Cică Shigong Huicang era un vânător din provincia Jiang xi, în vremea dinastiei Tang, pe la sfârșit de secol VIII european. Într-o zi, când era pe urmele unei căprioare, a găsit în schimb pe marele sihastru înțelept Mazu Daoyi și a rămas cu el.

Deși nu a mai ucis animale sălbatice, Shigong și-a păstrat foarte multă vreme arcul. De fiecare dată când cineva venea la el, ori că dorea să-i fie ucenic, ori că era doar vreun călător însetat de înțelepciune, se trezea nas în nas cu vârful săgeții sale, gata să tâșnească din coarda întinsă, de trebuia să o ia la sănătoasa.

Până într-o zi când un tânăr pe nume Sanping, văzând arcul încordat, își dezveli pieptul și zise: „Asta e săgeta care dăruiește moartea. Dar aia a care dăruiește viața unde e?”

Auzind acestea, Shigong își rupse arcul și săgețile, exclamând: „În sfârșit, după treizeci de ani de vânătoare, am prins și eu măcar o jumătate de om.”

Sau jumătate de înțelept, după altă traducere.

Desigur, întâmplarea asta te duce cu gândul la Diogene, care, cu o mie de ani mai devreme, căuta un om cinstit cu o lampă aprinsă, în miezul zilei. Printr-o coincidență, povestioara de mai sus se găsește într-o carte uriașă numită Chuandanglu, „Catastiful Transmiterii Lămpii”.

Dar de ce doar jumătate? Înțelegem că jumătate tot e mai bine decât nimic, că ai noroc și dacă găsești jumătate de om cinstit, de om înțelept, de om pur și simplu. E o veche plângere a oamenilor, de a nu se găsi unii pe alții. Dar de ce Sanping nu era nici el întreg?

Nu știu. Bănuiesc că e vorba de tinerețe. Povestirea mi-a adus aminte și de o poezie timpurie de Rilke, Ce tânăr sunt, tradusă astfel de Maria Banuș:

Ce tânăr sunt. M-aş dărui cu-nfiorare
oricărui zvon ce calea mi-o aţine;
supus, în blânda vântului strânsoare,
precum în parcuri plante suitoare
vrea doru-mi vrejurile să-şi aline.

Şi-oricărei arme pieptu-mi dezgolesc
atât cât simt că pieptul se lărgeşte.
Căci este timp de drum să mă gătesc,
când din răcoarea-acestor maluri, ziua
în ţări fără de ţărmuri mă goneşte.

Poate că despre asta e vorba. Pornim la drum cel puțin jumătate de oameni. E un dar. Unii dintre noi vor ajunge oameni întregi. Alții se vor risipi. Eu, care mă legăn între două vârste, nu-mi dau încă sema ce se întâmplă cu mine, dacă sunt mai mult sau mai puțin decât am fost. Nici nu-mi pasă prea tare. Precum Shigong, minus înțelepciunea, stau la pândă cu arcul întins.