Realizez că trebuie să scriu mai des, altfel mă voi scufunda în irelevanță. Am multă treabă de făcut în privința asta, încă nu am terminat articolul despre conferința Alzheimer, la care am fost recent pe post de reporter, și datorez și unul despre frica de bătrânețe, pentru o cunoscută revistă cultural-artistică. Dar mă simt cumva secat de resurse zilele astea, poate o fi ieșirea din iarnă, poate rutina zilnică, fără de care nu ne descurcăm dar care, în doze mari, tinde să ne înlocuiască cu un zombie animat de un mecanism interior de întors cu cheița. Nu e tocmai sindromul burnout, dar poate e un moment bun să vorbim despre sindromul burnout.

Se zice că ai sindromul burnout în următoarea situație. Ai o ocupație care inițial era foarte încărcată afectiv, cum e meseria de profesor, sau de doctor, asistentă, infirmeră, sau de lucrător social, sau de activist în ONG-uri diverse, sau de copil care își îngrijește părintele bolnav de demență sau imaginează-ți dumneata, cititorule, orice altă situație asemănătoare. Dar acum a devenit aproape golită de emoții pozitive și încărcată de emoții de sens contrar, de la satisfacție la durere, de la altruism la cinism (o fi cinismul o emoție? sau absența uneia?), de la empatie la psihopatie. Și mai e și o imensă oboseală, care te face să-ți pui serios întrebarea dacă mai merită să continui cu ocupația respectivă, sau mai bine te retragi din lume și cultivi dovlecei.

Am asistat recent la o prezentare despre sindromul de burnout la aparținători și am vrut să întreb de ce nu e un diagnostic oficial. La urma urmelor, vorbim atât de mult despre el. Colegiul Medicilor din București a făcut o cercetare din care reiese că mai mult de jumătate dintre medici sunt burnoutiști. Eu cred că din aceștia, jumătate nu realizează că au sindrom de burnout, sau realizează dar o iau ca pe ceva normal, de neevitat, de întâmpinat doar cu fatalism pasiv. Tot folosim cuvântul ăsta, „sindrom”.

La urma urmelor, prin ce se diferențiază sindromul ăsta de o tulburare depresivă? Aparent, prin nimic, vă spun eu. În depresie, simptomele cardinale sunt dispoziția depresivă, care nu e doar o simplă tristețe, ci exact golul dureros pe care îl ai și in burnout; și pierderea interesului și satisfiacției pe care ți le aduceau lucruri care erau importante pentru tine. Adică fix ca în burnout. Și în burnout ai adesea tot restul cortegiului de simptome depresive, inclusiv dureri fizice, de mațe, de cap, de inimă, inclusiv gândul că, dacă chestia cu dovleceii nu e fezabilă, atunci și moartea ar putea fi o binevenită vacanță.

Și atunci, de ce vorbim despre burnout și nu despre depresie? De ce burnoutul nu apare în nicio clasificare internațională a maladiilor? Eu cred că din cauză că din motive epistemologice, de punct de vedere. Depresia e o boală. Burnout-ul e accident de muncă. Poți să faci depresie de la burnout, dar burnoutul nu e niciodată problema ta personală, cum ar fi diabetul, ci e mereu o „boală” a unui sistem întreg. Unde e un caz de burnout, sunt multe cazuri de burnout împreună. Să zicem că lucrezi la întreprinderea de construcții Sisif SA. Și ți se cere să rostogolești niște blocuri pătrate de granit. Și tu pornești plin de entuziasm, dar blocurile sunt pătrate și nu se urnesc decât câte o miime de milimetru, și pe tine încep să te doară mâinile și coatele și ți se rupe și un mușchi. Sindromul de burnout nu e că ți s-a rupt mușchiul și te doare cumplit și nu mai poți face nimic, e că blocul ăla e pătrat și șeful de șantier nu a fost în stare să găsească o metodă mai potrivită de a-l deplasa.

Desigur, e absurd să zici și că e vina muncitorului, că are el mușchii prea fragili, și că, dacă îl trimiți la doctor să-i coasă mușchii și îi dai și niște vitamine, ai rezolvat problema și totul va merge ca pe roate. Dar exact asta presupune să folosești cuvântul „sindrom”. Dacă vezi burnoutul ca pe o maladie înseamnă să vezi problema dintr-un unghi absurd de greșit și care va duce la și mai multe burnouturi. Mai mult, plasându-l în sfera maladiilor psihice, îl încarci și cu stigmatul, discriminarea și răutatea cu care societatea tratează de obicei aceste suferințe. Și îl însingurezi și mai tare pe omul burned out.

Așa că propun să folosim altă vorbă meșteșugită pentru burnout. Una care să nu fie ca șarpele care se mușcă de coadă, când e vorba de medicină. Sau de orice altceva. Nu-mi vine niciuna în minte momentan, poate pentru că orice vorbă am folosi pentru această entitate ciudată ar fi doar o altă mască care să ascundă adevărații responsabili. Sau poate nu mă duce pe mine mintea acum, pentru că am un mic burnout.