“Până și cea mai mică floare își are rădăcini în nemărginire”. Așa spune o frază dintr-o carte pe care tocmai am deschis-o (Cartea ceasului de nisip, de
Ernst Jünger). Parcă așa zicea și Borges, că în petele unui leopard citești istoria întregului Univers.

Nu știu alții cum sunt, dar eu găsesc ideea asta, deși magnifică, foarte obositoare. Și parcă nici nu-mi mai vine să mă aplec și să miros parfumul acelei flori, știind despre milioanele de ani de reproducere și evoluție și miliardele de ani dinainte, de expansiune universală și învârteală a planeților în spaț, care au dus la deschiderea petalelor ei.

Oboseala e cea care m-a făcut să mă gândesc că, într-un fel, ce ne face pe noi, oamenii, deosebiți, e prospețimea noastră. Niciunul dintre noi nu e vechi. Da, și noi avem în spate aceiași eoni, dar asta ne privește prea puțin. Inconștientul e străvechi. Dar conștiința e nouă. Ea apare brusc, la un moment dat, și dispare la fel de brusc, după niște decenii. Decenii, nu milenii, nu milioane, nu miliarde de ani. Nu avem timp să obosim, să îmbătrânim, să înțepenim. Și noi suntem conștiințele noastre și nimic altceva. Tot restul e repetabil, fiecare caracteristică, fiecare nuanță de culoare de ochi, fiecare capriciu al temperamentului, fiecare gest, fiecare vorbă, toate astea se regăsesc în mulți oameni. Dar conștiința e de fiecare dată unică. Foarte singuratică, din păcate. Noroc că avem empatie, ca să bănuim că există și alte conștiințe, și noroc că rămânem tineri.

Bănuiesc că floricica aia a lui Jünger n-are conștiință. Altfel nu văd cum suportă nemărginirea din rădăcinile ei.