Poză făcută de dimineață cu mobilul, lacului Herăstrău.

Cândva prin școala primară, o colegă ne-a arătat o jucărie extraordinară. Era un fel de amuletă, pe care o apăsai cu degetul timp de zece secunde și își schimba culoarea, în funcție de care era starea ta de spirit în acel moment. Miraculos! Mai târziu, au apărut și prin magazinele de gablonțuri acele „mood rings”, care făceau același lucru, le puneai pe deget și își schimbau culoarea. Aparent jucăriile astea făceau furori în SUA anilor 70. La noi, pesemne că au ajuns prea târziu, când New Age-ul se terminase înainte să înceapă cu adevărat.

Desigur, inelele alea își schimbă culoarea în funcție de temperatură, nu de dispoziție sau emoția momentului. Dar e ușor să crezi în ele. De fapt, dacă ești atent, întreaga lume vibrează la emoțiile tale, într-o oarecare măsură.

Știu că sună a baliverne emoționale, mai rămâne să zic că „întreg universul conspiră la reușita ta”, să-mi iau o diplomă online de life coach – costă 11 euro dar poate prind o ocazie de Black Friday, și într-un an pot strânge bani cât să mă pensionez și să-mi îndeplinesc vechiul meu vis – cultivarea dovleceilor. 

Dar treaba e foarte serioasă. Acum mai mulți ani, încercam să studiez conceptul de „empatie”, scufundându-mă în acest scop în cărți groase și prăfuite cu pasiunea cu care un copil se aruncă în țarcul cu bile de la mall. Astfel am dat peste Robert Vischer, un filosof german interesat mai ales de estetică și artă, rămas în amintirea publică pentru faptul că a fost primul care a folosit termenul Einfühlung, devenit ulterior empathy în traducerea psihologilor experimentali englezi care l-au „împrumutat”. Doar asta ne-a mai rămas de la Vischer, și e păcat, pentru că, prin 1872, el ne explica în mod minunat cum faptul de a percepe lumea nu e un simplu traiect senzorial, așa ca la o cameră de filmat (analogia îmi aparține, evident, pe atunci nu existau camere de filmat), organ de simț – senzor (creier), ci, atunci când vedem lumea, o investim cu propriile noastre sentimente și chiar și mișcări corporale, și în același timp noi înșine o imităm! Conceptul de empatie, în acele vremuri binecuvântate înainte ca psihologia să se nască și ne îngusteze orizonturile, nu se referea doar la relația dintre oameni, ci la relația dintre om și orice obiect, și întreaga lume în general. (De altfel, pentru Vischer, Einfühlung-ul ăla era doar o parte dintr-o fenomenologie mai amplă ce include și niște Zufühlung, Nachfühlung, Anfühlung şi mai ales Zusammenfühlung, termeni care nu s-au păstrat, poate din imposibilitatea limbii simple științifice de a ține pasul cu subtilitățile limbii germane. Cu mult înainte ca neurocercetătorii să arate cât de complex e procesul de sinteză a imaginii realității din mintea noastră, erau așadar oameni care descopereau că lumea ne infuzează cu emoție și noi o infuzăm pe ea, la rândul nostru, și că există o permanentă armonie, ca un dans, între noi și lucrurile din jurul nostru.

Am scris toată poliloghia de mai sus doar ca introducere la ce voiam să vă spun, de fapt. Anume că am și eu mood-ring-ul meu, și el el lacul Herăstrău. Înainte, îl vedeam zilnic în drum spre serviciu, la crăpatul zorilor, acum doar săptămânal, dar tot reușește, de fiecare dată, să reflecte exact starea mea de spirit, fie că e o oglindă stătută de culoarea cerului, fie că e inflamată de incendiul toamnei, fie că face valuri și se încrețește de ploaie, fie că e mâlos și ciugulit de cocostârci și rațe, cum e iarna. Dacă nici eu nu știu sigur cum mă simt, dau o fugă dimineața, în parc, și aflu imediat, de la lacul Herăstrău. 

Nu cred că e vreo legătură tainică între mine și apele lacului, că îl pot influența în vreun fel. Mai degrabă, nu am pretenția autarhică și egocentrică cum că toate emoțiile mele vin doar de dinăuntru, din tainițele întunecoase ale sufletului și creierului meu. Ele vin adesea din afară, trecătoare și fantastice precum stolurile de păsări migratoare, și tot ca acestea, nu-mi aparțin mie în exclusivitate. Un fel de a defini depresia și alte boli din cele pe care noi, psihiatrii, încercăm să le doftoricim, e tocmai imposibilitatea păsărilor ăstora de a trece prin noi, de a dansa  cu lacul Herăstrău, pădurea Cernica, marea Azov, cartierul Berceni sau ce alt monument al naturii aveți voi prin vecinătate.