Am două unelte foarte importante fără de care aş fi un psihiatru foarte slab. Timpul şi disponibilitatea. În ce priveşte timpul, am luxul unei ore întregi atunci când mă întâlnesc pentru prima dată cu un pacient. Din păcate, doar atunci. Cât despre disponibilitate, nici aici nu am vreun merit. De când am început să fiu psihiatru, am dat numărul meu de telefon, personal, tuturor pacienţilor mei. Am făcut-o pentru că eram anxios, deci dintr-un soi de egoism. Pe atunci, nu ştiam ce avea să se întâmple cu omul dinaintea mea, odată ieşit din cabinet. Şi găseam ideea asta pur şi simplu insuportabilă. În Franţa, aveam la dispoziţie o întreagă reţea psiho-socială, şi ce m-am mai minunat când am început să primesc corespondenţă de la spitalul psihiatric sau de la diversele structuri unde trimiteam pacientul, informându-mă despre sănătatea şi soarta lui! Nimic de genul ăsta în România, nici atunci, nici acum. Cel mai tare mă speriau cei care se gândeau să se sinucidă. Am aflat repede că nu pot conta pe autorităţile publice ca să pot ajuta aceşti oameni. Nu e legislaţie, nu e psihiatrie de urgenţă, nu e nimic. Sunt doar eu, şi colegii mei izolaţi ici şi colo. Maximumul la care puteam spera era forţarea unei internări împotriva voinţei pacientului, procedură penibilă şi traumatică pentru toată lumea, în urma căreia pacienţii nu mă mai căutau, chiar dacă le era salvată viaţa. Nu că internarea fără consimţământ ar trebui să dispară, dar câte ar fi putut fi evitate dacă ar fi existat altceva în loc… Şi câte nu s-au făcut atunci când era neapărată nevoie…

Dar nu era absolut nimic în loc, decât telefonul meu. Şi celelalte canale de comunicare care au urmat, diversele mesagerii mobile. Faptul că menţineam permanent canalele de comunicare deschise m-a ajutat enorm, şi nu doar pentru urgenţe, ci mai ales pentru monitorizarea şi reglarea tratamentelor, interpretarea analizelor şi în general pentru o mai bună şi mai liniştită comunicare. Au fost însă şi dezavantaje. Telefonul suna des şi când îmi era lumea mai dragă. Eu răspundeam, pe atunci, la fiecare apel (nu voiam să ratez ceva important), şi erau multe apeluri, inclusiv în concedii, noaptea, când mă jucam cu copiii etc. Familia mea era cam supărată pe mine. Nu puţine au fost mesele sărbătoreşti în familie, de exemplu de Crăciun, în care toată lumea se bucura şi cânta colinde, în timp ce eu încercam să organizez diverse intervenţii la distanţă prin telefon, care presupuneau apeluri la urgenţe, camere de gardă, alte autorităţi, apeluri ce însumau şi ore. Era ca şi cum eram de gardă la domiciliu permanent. În unele cazuri, stresul era foarte mare. Din fericire, ai mei au ţinut la mine suficient de mult ca să înţeleagă.

Şi pe atunci, acum şapte-opt ani, aveam mult mai puţini pacienţi. Cu timpul, numărul lor a crescut constant. Iar eu am început să îmi ating limitele. Când telefoanele au început să fie două-treizeci într-o zi, am început să nu mai răspund dacă eram în timpul consultaţiei. Una e să fiu întrerupt din când în când, şi cu totul altceva să sune telefonul non-stop când eu stau de vorbă, faţă în faţă, cu un pacient. Ar fi o mare lipsă de respect şi ar dăuna actului medical. Am profitat de înţelegerea familiei, furând adesea ore din timpul pe care i-l rezervasem: aşa cum se întâmplă adesea, preferăm să îi facem să sufere în primul rând pe cei dragi. Dar pacienţii nu au niciun motiv să mă suporte astfel, cu mintea în zece părţi deodată.

Asta a dus la creşterea exponenţială a mesajelor-text. Îmi e mai uşor să răspund la mesaje, dar la un moment dat, erau extrem de multe. Am început să răspund mult mai greu în primul rând mesajelor de la necunoscuţi, oameni care nu îmi erau pacienţi (cel puţin nu încă), dar care erau necăjiţi, speriaţi, căutau ajutor. Răspundeam (şi răspund) cu mare întârziere la emailuri, poate pentru că ele erau mereu mai ample, şi cereau răspunsuri ample. Am suprimat rubrica de întrebări de pe acest blog, pentru că, în cele din urmă, sfaturile pe care le puteam da erau foarte limitate, de etică şi de lipsa de date şi de timp, şi se rezumau, adesea, la “duceţi-vă la doctor”. Doar că întrebările de genul ăsta continuă să vină, pe alte canale, şi nu mă lasă inima să le las chiar fără răspuns. Încerc să le prioritizez cumva, şi din păcate, cel mai greu şi mai târziu răspund acolo unde mi-ar plăcea cel mai mult să răspund: colegilor mai tineri şi studenţilor la medicină. Faptul că asemenea oameni îmi cer părerea mă onorează enorm, şi mă doare că dau înapoi atât de puţin. Dacă sunt printre voi studenţi sau rezidenţi, mă gândesc să ne întâlnim cumva periodic, poate în clinica în care lucrez, dacă o fi voie de la stăpânire, şi să stăm de vorbă mai mult, poate învăţăm cu toţii ceva. Ce părere aveţi?

Fapt este că, fără să vreau, devin tot mai puţin disponibil. Îmi pierd una din armele mele redutabile de psihiatru. Încerc să compensez, de exemplu lucrând de fiecare dată în echipă cu un psihoterapeut. Dar tot pierd, pe undeva. Şi îmi pare rău. Şi postarea asta e de fapt felul meu de a vă cere scuze dumneavoastră, tuturor celor care m-aţi căutat şi nu aţi dat de mine. Poate uneori aveaţi mare nevoie să vă răspundă cineva, şi n-aţi primit decât tăcere. Sper că aţi găsit în cele din urmă ajutor.