• Când apare o nouă știre precum cea a crimei din Brașov, primul meu reflex este să tac. Nu e un reflex neapărat prost: autoritatea și absurditatea morții, suferința familiilor, răul pe care îl poți face doar vorbind aiurea în asemenea ocazii, faptul că maximul de înțelepciune în asemenea cazuri e să îți recunoști propria ignoranță, iată destul motive pentru care e neapărată nevoie de o doză de tăcere corect administrată.
• Din păcate, multe lucruri care ar trebui totuși spuse rămân nespuse. Așa că o să îmi iau inima în dinți și o să fac câteva remarci. Le scriu pentru mine însumi, ca note de jurnal de psihiatru, dar le și public, pentru că s-ar putea să nu pot face o versiune mai structurată prea curând.
• Sunt limite clare în ceea ce pot spune. Ar fi incorect să emit diagnostice prezumtive și chiar și să-mi dau cu părerea dintr-o poziție profesională despre o speță pe care nu am examinat-o. Regula Goldwater etc. Așa că nu o să o fac.
• De fiecare dată când un eveniment a cărui absurditate atinge asemenea magnitudine, oamenii flămânzesc după explicații, după sens, după o poveste coerentă care să îi ajute să integreze informația și să poată depăși, astfel, trauma. E ca un meteorit care lovește Pământul, unda de șoc se simte peste tot. Chiar dacă nu ai fost strivit de bolovan, chiar dacă locuința ta e încă în picioare și nu cunoșteai victimele, tot ești lovit de revelația faptului că atmosfera nu te protejează atât de bine pe cât credeai, că există probabilitatea ca într-o zi, când te aștepți mai puțin, să ți se întâmple și ție. Și atunci cauți explicații și, dacă nu le găsești, începi să fabrici scenarii, ca să poți să te pregătești cumva pentru o asemenea catastrofă. E una dintre funcțiile de bază ale minții umane. Publicul tolerează mai ușor o crimă, să zicem, de tip mafiot, pentru că acolo există o poveste plauzibilă, inteligibilă, decât o crimă de neînțeles. Chiar și un act terorist e mai tolerabil decât lipsa totală de sens. Empatia e necesară, chiar și faţă de criminali. Nu poți judeca fără ea.
• Din păcate, există și o piață a scenariilor. Când cererea de sens crește, crește și oferta de produse ieftine, dar toxice. Și cu cât ignoranța noastră este mai mare, cu atât e mai proastă calitatea scenariilor disponibile la tarabă.
• De asemenea, de fiecare dată când avem de-a face cu ininteligibilul, explicația bolii psihice e cea mai la îndemână. „Nebunia” e numele pe care publicul îl dă comportamentelor de neînțeles.
• Cred că trebuie să începem prin a recunoaște că dăm cu toții dovadă de niveluri multiple de necunoaștere. Mai întâi de toate există o ignoranță de neevitat, care derivă din aleator și contingent. S-ar putea ca, în ciuda unor strădanii epuizante, să nu găsim niciodată o explicație satisfăcătoare la întrebări precum: de ce acum? de ce eu? de ce moarte? de ce violență? Măcar meteoritului putem să îi atașăm o explicație „divină” sau în alt fel fatidică, sau, invers, să propunem acceptarea insignifianței umane față de universul enorm, dar nici aceste explicații nu au decât un efect anxiolitic limitat.
• Mai apoi e dubla noastră ignoranță față de boala psihică. Ignoranța publicului neavizat, care vorbește despre „nebunie” de parcă asta ar avea vreun sens intrinsec. Singurul sens al „nebuniei” e cel peioriativ și stigmatizant. Nu există vreo valoare de adevăr științifică sau altfel în acest termen, nici în altele pe care le-am văzut vehiculate în mediile sociale online („diliu”, „tembel”, „dement”, „căpiat” etc). Ele nu explică absolut nimic, cel mult ne oferă un micro-catharsis instantaneu, ca orice înjurătură, dar pot să facă foarte mult rău altor semeni ai noștri. Sunt chiar „proiectate” să facă rău. Sunt arme în sine.
• Și specialiștii sunt în bună măsură ignoranți. Deși știm să recunoaștem psihoza, avem o sumă de teorii și dovezi biologice și genetice despre ea, și știm cum să o tratăm și avem destule medicamente în arsenal ca să putem fi de folos, sunt multe resorturi intime ale psihozei despre care nu știm nimic. Încă nu putem trasa o hartă neuro-psihologică satisfăcătoare, care să ne arate, de la cap la coadă, cum își pierde omul dreptul de proprietate asupra propriilor gânduri și cum se defectează mecanismul extrem de subtil cu care testează realitatea, cu care diferențiem imaginarul de real, abstractul de concret, metafora și simbolul de lucrurile vii. Încă nu putem prevedea comportamentul unui om și nu vom putea face așa ceva cu precizie niciodată, cu toate „patternurile” și clasificările noastre. Există o taină în boala psihică strâns legată de taina conștiinței și naturii umane și de care deocamdată se ocupă doar filosofia minții.
• Suntem așadar destul de ignoranți chiar și fără să fie nevoie să introducem factorul violent sau etic în ecuație. Când e vorba însă de crimă, violență, discernământ, psihopatie, perversitate etc, lucruile devin cu mult mai complexe. Aș vrea să îi aud mai des pe colegii noștri legiști. Stagiul de psihiatrie forensică din rezidențiat e mult prea scurt. Nu mă simt competent să am păreri despre crimele asociate bolii psihice. Dar cine e? Care sunt limitele cunoașterii și expertizei disponibile? Cât de bună e colaborarea dintre psihiatrul legist, polițist, judecător, legislator? Aș vrea să văd o părere juridică avizată: în ce diagnostice legea incriminează și în care absolvă? Există protocoale după care legiștii se orientează? Când lucram în Franța, am aflat că tulburarea delirantă nu te scăpa acolo de închisoare, dar furorul maniacal ar fi putut. Am cunoscut acolo pacienți eliberați după decenii din închisoare, pe bună purtare, care comiseseră omoruri sub imperiul ideației delirante. Nu știu nimic despre așa ceva în România. La urma urmelor, majoritatea persoanelor care au idei delirante nu sunt violente. Nu doar că discuția e delicată, ea trebuie reluată integral pentru fiecare om și caz în parte.
• Toate delirurile de ieri și de azi au ceva cultural și colectiv în ele. Cândva, licantropia era un delir frecvent întâlnit, pentru că lumea se temea de lupi. Azi mai găsim lupi doar în câteva basme pentru copii, au dispărut și din păduri, și din deliruri. Altele sunt subiectele acum, noi dar și vechi în stranietatea lor, abundă internetul de ele.  Dar nu cred că internetul generează psihoze, ci doar le oferă conținut. Internetul e mai curând vinovat pentru contaminarea cu teorii bune pentru deliruri, dar adoptate de oameni „normali”: antivaccinismul de exemplu. Socialul diluează patologicul: astăzi, există grupuri de oameni care îmbrățișează teorii absurde și par imenetrabili la argumente. Dar ei nu sunt oameni bolnavi, deliranți. Delirul e foarte diferit de fanatism.
• Un profesor din rezidențiat spunea că „omul își ia bunul simț cu el, în boală”. Cunosc oameni care au schizofrenie și în același timp au un suflet mare și nu ar răni nicio muscă. Cunosc oameni care erau violenți dinainte să înceapă să bea sau să aibă halucinații. Cunosc însă și oameni cărora boala în sine le-a modificat profund comportamentul.
• „Cum recunoaștem boala psihică?” e o întrebare obsedantă zilele astea. Ca să ne ferim de ea, adică. Să preîntâmpinăm crimele. Deși recunosc firescul reacției de a pune o asemenea întrebare, cred că ea nu e foarte utilă. E ușor să recunoști psihoza, mai ales în stadiile în care devine periculoasă. Din câte înțeleg din presă, pentru fiecare caz din ultimele mediazitate, existau destui oameni care au recunoscut anormalul, neinteligibilul și comportamentul riscant. Problema e lipsa de reacție individuală și mai ales instituțională. Am obosit de când tot zicem: în România nu există psihiatrie de urgență, nu există o veritabilă psihiatrie comunitară, nu există o veritabilă reabilitare a oamenilor cu suferințe psihice, nu există tratament pe scară largă al adicțiilor. Iar reacția individuală e cea de fugă, izolare, stigmatizare. În fiecare săptămână  (nu lună sau an) familii la limita disperării mă întreabă ce să facă cu părintele/soțul/copilul care nu mai controlează realitatea, refuză să meargă la doctor și a cărui viață se dezintegrează sub ochii neputincioși ai celor dragi. De fiecare dată le explic cum e cu internarea (inclusiv cea nevoluntară), îi pregătesc pentru drumul extrem de dificil până la spital, drum care ar trebui să fie rapid și nedureros, dar se transformă mereu într-un calvar penibil care durează uneori zece ore și zece încercări eșuate, din pricina vidului legislativ, lipsei unui serviciu mobil de urgență care să știe ce să facă, precarității și dilemelor organelor de ordine. Discuția urgentă trebuie sa fie despre problemele astea, despre ochiurile din lege și din infrastructură prin care oamenii pică în gol.
• Și totuși, având în vedere cât de mari sunt deficitele, cazurile extreme, cum au fost Brașovul, metroul, coaforul, grădinița etc, sunt relativ rare. Ca să fim sinceri, faptul că auzim mai des de ele acum nu înseamnă că s-au înmulțit, ci că ajung mai ușor în atenția publică. Ele rămân oricum puține. Nu e nimic optimist în constatarea asta. Pentru fiecare caz notoriu, sunt mii de cazuri care nu duc la crimă și sunt repede acoperite de o uitare forţată. Nici măcar suicidul nu prea mai atrage atenția, dacă nu e în plină zi, în mijlocul străzii. Banalul nu atenuează însă suferința, iar nivelul cumulat al tragediei e imens.

De citit și comunicatul Asociației Române de Psihiatrie și Psihoterapie pe același subiect.