Îi înțeleg pe pustnici, mă gândeam eu azi de dimineață, așteptând la trecerea de pietoni, în timp ce mașină după mașină mă stropea cu noroi înghețat.
Când ești mic de tot, nu e nicio separare între tine și mama ta. Am putea spune că atașamentul originar nici nu se formează, el e acolo „din prima”. Dinainte chiar să fii tu însuți. Până la urmă, cât timp ești corp comun cu alt organism nici nu ești tu însuți, decât într-o măsură abstractă sau etică.
Mai târziu, mergi la grădiniță (unii, mai devreme, la creșă) și acolo te rupi prima dată, spațial, vizual, de părinți. Ei pleacă la treburile lor și nici măcar n-au voie să mai intre în clădire până la ora închiderii. Tu rămâi și trebuie să formezi repede niște noi atașamente, temporare, cu lumea din jur. Și o faci destul de ușor, pentru că ești un animal eminamente social, atașamentul e primul tău instinct de dinainte să ai instincte.

Apoi tot crești și nu îți mai e teamă să te rupi, ba chiar, la adolescență, tânjești după ruptura de matrice. Dar de fiecare dată când te rupi, cauți febril un alt trunchi pe care să te altoiești. Te îndrăgostești, îți faci o gașcă, treci prin stupide și umilitoare rituri ale trecerii, doar ca să nu fi singur. Pentru că singurătatea doare și poate chiar să te omoare.

Dar hai să fim cinstiți măcar o clipă și să admitem că, fără un dram de singurătate, habar nu avem cine suntem, dacă suntem ceva, dacă mai e ceva acolo în afară de un lanț de atribute externe. De altfel, chiar ne administrăm doze homeopatice de singurătate, câte o oră ici-colo, pe fugă. Cât să vedem încă un episod de telenovelă.

Unii oameni, foarte puțini, simt că pot înghiți cantități mult mai mari de singurătate, și pleacă în pustie. Sau cel puțin așa ni se povestește. Nu ni se povestește prea mult despre ce fac ei acolo, zi de zi. Ceva or găsi ei, cei care supraviețuiesc. Unii chiar așa îl definesc pe Dumnezeu: e acel ceva pe care Îl găsești în pustie.

Pustia e mereu la doi pași, de altfel. Foarte aproape, ne tot ademenește cu cântecul ei de sirenă.

Pustia e chiar aici în oraș, mă gândeam eu în dimineața asta în care m-am trezit cu o oră mai devreme, că am trecut la ora de vară, și am simțit cu atât mai dureros ruperea de pat, de matricea viselor în care nu mai trebuie să fii tu însuți, ci doar o parte nedistinctă din inconștientul colectiv, precum omul ăla de zăpadă lacrimogen al lui Matei Vișniec, poate l-ați văzut la Țăndărică, care se duce la regele Soare să îl roage să oprească topirea, că e doar dreptul lui fundamental să existe și el, bine delimitat, trei bulgări unul peste altul, un morcov, o strachină și o mătură. Și ce face regele Soare? Îl transformă în vis, până iarna următoare.
Pustia e chiar aici, la trecerea de pietoni, unde stăm toți, un grup de străini, stropiți ritmic cu noroi înghețat de alți străini. Am putea să începem să ne regăsim, că alt pustiu mai bun nu cred că o să mai primim.

Poza e de aici.